Când viața bate filmul (I)

Cele mai nebunești scenarii după care s-au făcut pelicule celebre sunt totuși mai „cuminți” decât realitatea.

Campionul evadărilor

76171850Deși a urmărit un scenariu scris după cartea unui fost ofițer australian, „Marea evadare” (1963) a folosit fapte ce par desprinse din viața incredibilă a căpitanului englez Richard Carr.  În timpul celui de-al doilea război mondial, acesta a fost capturat de către germani și trimis într-un lagăr de prizonieri. A încercat de câteva ori să evadeze, de fiecare dată într-un mod mai elaborat, asemenea personajului „Cooler King”, interpretat de Steve McQueen.

Prima oară, aflat într-un lagăr din Italia, împreună cu alți 13 compatrioți, Carr a săpat timp de 6 săptămâni un tunel. După o săptămână de la evadare, a fost capturat într-un hambar, în timp ce încerca să ajungă în Elveția. A doua tentativă a făcut-o după ce germanii au preluat lagărul și se pregăteau să-i mute pe deținuți. Împreună cu un prieten, căpitanul Carr s-a ascuns într-o nișă de sub scări, dar, după o zi și o noapte, au fost descoperiți. A treia oară a fost chiar în ziua următoare, când, deși bătut zdravăn, a sărit din tren, apoi s-a deghizat în ofițer francez. Capturat și adus înapoi, a început să sape la un nou tunel, dar n-a apucat să-l folosească, pentru că a fost din nou urcat într-un tren și mutat. A sărit, în plină viteză din vagon, dar l-a găsit Gestapo-ul. Dus la Stalag 79 din Brunzwick în 1943, a încercat să iasă printr-un canal colector. Iar l-au prins.

Căpitanul Carr a rămas un prizonier de război – deseori, izolat de ceilalți – până la eliberare. După aceea, s-a întors în țară să muncească la fabrica de biscuiți a familiei sale.  Mai citește

Croația începe să zboare

perisicValoarea unei echipe stă și în modul în care joacă când liderul ei este absent. Amintiți-vă de pildă, de România la primul meci de la Cupa Mondială din 1990: am jucat fără Hagi cu URSS-ul lui Zavarov, Protasov și Dasaev și a fost un meci perfect. Din momentul în care a înscris Lăcătuș, nicio secundă victoria României n-a fost în pericol.

De asemenea, valoarea unei echipe stă și în felul în care învață din propriile greșeli. Victoria scăpată în meciul cu Cehia le-a tatuat croaților cu fierul ars ideea propriei deșertăciuni. Ca urmare, după ce au fost conduși de campionii europeni în exercițiu, au arătat ce înseamnă o echipă adevărată. A lipsit Modric, n-a fost Mandzukic, dar au fost Crna,  Perisic (foto), Kalinic și Pjaca și jocul lor de-o neliniștită splendoare, ca aburii care ies într-unele dimineți din râuri.  Mai citește

E timpul pentru un selecționer străin

Eșecul de la Euro 2016 este rezultatul unui fotbal mic, corupt și închis în el însuși.

burleanuMeciul unei generații. Am auzit de prea multe ori această înșiruire flască de cuvinte creată de laboratoarele mediocrității din presă pentru ca ea să mai însemne ceva. Poate chiar aici e sâmburele răului: să ajungi să crezi că 90 de minute, fie și soldate cu o victorie, pot înlocui atâta amar de timp pierdut.

Meciul unei generații nu s-a jucat la Lyon, după cum nu s-a jucat nici în Ghencea, cu slovenii, în 2001, nici în meciul cu danezii din 2003, nici acum trei ani, în barajul cu grecii. Nu. Atunci doar au fost trecute pe răboj scorurile previzibile. Adevăratul meci al acestei generații și al celor vor urma se joacă în fiecare secundă, și, după cum se arată, suntem permanent conduși.  Mai citește

Campioni mondiali la a ne minți singuri

12068996_970703009639529_9155475075412198973_oAți văzut vreodată cum se prinde o muscă într-o pânză de păianjen? La început, pânza parcă nici nu există și zumzăitul muștei pare la fel de puternic. Apoi, ea se luptă și se încâlcește tot mai tare, până când nu-și mai poate mișca picioarele. Așa arată toate evoluțiile României în grupe – preliminare sau de turnee final – de mulți ani încoace: un chin continuu, la început mai domol, apoi din ce mai greu de suportat.

Grupa aceasta a turneului final a fost, din punct de vedere valoric, ca una din preliminarii. Franța, Elveția și Albania: mare noroc am avut! Mai mult, mergeau mai departe nu doar primele două echipe, ci și majoritatea celor de pe locul al treilea. Dacă nici în condițiile astea nu am trecut de grupe, înseamnă că doar dacă s-ar retrage una dintre adversare am avea șanse. Mai citește

Înainte de toate, Italia

italy-football-teamCâteva echipe se anunță deja ca favorite pentru câștigarea Euro 2016. A începe enumerarea fără Germania e ca și cum ai vorbi despre punk și n-ai aminti de Sex Pistols. O altă favorită este Polonia, care și-a demonstrat forța în meciul direct cu nemții, o ciocnire între berbeci ce păreau că se vor da cap în cap până la sfârșitul lumii.

Evident, deși generația lui Xavi s-a retras, există Spania, în continuare cu o putere de accelerare extraordinară, capabilă să-și jumulească adversara în doar câteva secunde. Și Croația poate fi o surpriză – prea dependentă totuși de Modric și, aidoma lui, prea sensibilă -, dacă mijlocul ei mlădiu se va armoniza cu Mandzukic, care în atac pare deocamdată un cuc ieșind din ceas la ore nepotrivite. Mai citește

Cei care se mulțumesc cu puțin

nationalaȘtiți senzația aceea când îți drămuiești banii și aștepți ziua de leafă ca pe-o gură de oxigen, apoi, când vin banii, descoperi că totul se duce pe plata datoriilor? Așa e naționala României: ca un salariu mic, ce nu-ți permite satisfacerea plăcerilor, ci numai a necesităților.

O echipă care cade fizic în minutul 55 pentru că în prima repriză a consumat ceva mai multă benzină decât fusese prevăzut este o echipă care nu poate mai mult, orice i-ai face. În general, degeaba ne supărăm pe băieți: atâta pot și fizic, și tehnic. Sunt însă meciuri care se câștigă nu atât cu talentul de fotbaliști sau cu planurile tactice ale antrenorului, cât cu curaj și cu inimă. Sunt exact partidele între formațiile mediocre, cum sunt România și Elveția.  Mai citește

Inima fotbalului

Exista, pe vremuri, o reclamă cu tricolorii jucând un meci de fotbal din care mingea fusese eliminată. Totul era la fel, cu excepția câtorva pixeli lipsă, care făceau însă ca nimic să nu mai aibă noimă.

La fel de lipsit de sens ar fi și fotbalul fără suporteri, ca un trup fără inimă. Pentru cine s-ar juca dacă nu pentru ei? Ce sens ar mai avea victoriile și trofeele dacă n-ar fi împărtășite? Cum ar fi stadioanele dacă ar fi mute?  Mai citește

Rule, Britannia!

m_s1_3576863bAnglia nu se va preda niciodată. Imperiul ei, peste care soarele obișnuia să nu apună, se va transforma în scorțișoară ori în frunze de ceai, dar ei vor rămâne la fel de încăpățânați în a considera fish&chips un fel sățios de mâncare.

Pentru prima oară, Rooney a apărut îmbătrânit, cu acel inel delicat în jurul unei priviri care deja se pregătește să se îndrepte în urmă. E ultimul purtător al unui blestem dinastic, ca un Jon Snow colindând stadioanele lumii în fruntea unei armate de umbre, fără să fi ridicat vreodată deasupra capului un trofeu al națiunilor. Le urmează lui Shilton, Keegan, Wilkins, Sansom, Bryan Robson, Barnes, Lineker, Gascoigne, Shearer, Beckham, Gerrard, același șir cu cel al portretelor de regi de la National Gallery și cu chipurile aureolate de reflectoare de pe afișe ale vedetelor rock. Keegan, de pildă, a fost un Roger Daltrey al gazonului. Gascoigne, un Johnny Rotten.  Mai citește

Eu sunt 1-2

bogdan-stancu-untitled-project-1-setari-16-x-9-63085800_63085800Să recunoaștem: știam că vom pierde în ultimele minute. Nu ne trebuia un animal-profet precum caracatița Paul – să zicem boul Vasile – pentru a simți asta. Se citea în vocea comentatorilor, în ochii și vocile oricăror doi români care au văzut meciul împreună. Frica de victorie e sora noastră bună.

Cel mai bine s-a văzut că, în mod inconștient, așteptam dezastrul eliberator din declarațiile luate imediat după meci. „Cei din țară ar trebui să fie mândri de noi, chiar dacă am scăpat egalul în ultimele minute”. „Ne-am creat și ocazii, păcat că nu le-am putut fructifica pe toate”. „Ăsta-i fotbalul, se mai și ratează”. Ce vorbe-s astea? Mai citește