Maradona. De ce nimeni nu va fi ca el

Printre filmele mele favorite de pe YouTube sunt secvențele “Best of Maradona”. La atâția ani de la retragerea lui, tot răsar scene noi, tremurate și șterse, ca niște mici dovezi de geniu înfruntând uitarea. Chiar și fazele cunoscute mă surprind cumva de fiecare dată. Conțin o perfecțiune tumultuoasă, ceva care cumva împacă și grația, și geometria, descoperind un drum mai scurt între două puncte decât linia dreaptă.

Maradona a avut ce altora le-a lipsit: nu doar o dragoste orbitoare pentru minge, dar și furia, acea calitate pe care italienii o denumesc “grinta”, o combinație între determinare, curaj și voință. Cine i-a spus “Butoiașul atomic” a fost un poet. Maradona nu pleca la atac: se prăvălea peste adversari, exact ca un butoiaș plin cu praf de pușcă. Era de parcă împlinea o răzbunare de familie aflată pe teren de câteva generații.  Continue reading

Freestyle

Acest gen sportiv exprimă nevoia omului modern de a fi singur, totuși admirat de către ceilalți

De câțiva ani buni, din unele discipline sportive – de pildă, schiul, ciclismul, motociclismul, snowboardingul sau fotbalul – s-au dezvoltat noi ramuri, mai apropiate de domeniul artistic, denumite generic freestyle.

Indiferent despre ce disciplină sportivă discutăm, aș constata mai întâi că freestyling-ul e ceva destul de puțin „free”. Ceea ce în rap, de pildă, e o probă de improvizație și-un semn al creativității în sport este de obicei un număr în care pui cap la cap diferite elemente repetate anterior până la atingerea perfecțiunii. Aidoma gimnasticii ori patinajului artistic, aceste elemente au și denumiri: ele nu sunt improvizate. Pe scenă – căci e mai degrabă o scenă – se manifestă 99 de procente de transpirație, doar restul rămânând pentru improvizație.  Continue reading

Hagi va veni

Problema e că, de vreo 30 de ani, noi credem că e asta e suficient.

Am „făcut istorie” încă o dată, jucând finalul de campionat la Tribunalul de Arbitraj Sportiv. Știți ce înseamnă asta? Că am căzut mai jos decât cei slabi, făcând acel pas suplimentar spre răutatea gratuită. Asta e obsesia oamenilor mici, să-i tragă și pe ceilalți în jos.

În lume, unii au dat tactica, sistemele de joc, antrenori precum Bearzot ori Marcello Lippi. Alții, pe Michels, Cruyff și Van Basten. Alții, pe Maradona și pe Messi. Noi, de la un timp, dăm fotbalului mare cazuri de judecat și o tipologie deja patologică: omul de fotbal.

Mă fascinează ce a povestit Adrian Porumboiu la Dolce Sport. “Eram la Dumitru Sechelariu. Mai era acolo Pinalti. Jucam poker, cu glume, șprițuri. Și la un moment dat, Dumitru a prins royală. De bucurie, a scos un pistol cu gaze și a tras în sus. Normal că noi am fugit pe scări. El țipa după noi: «am royală, am royală!»”.  Continue reading

Anul grației în tenis

Cu prilejul a patru ani de parteneriat dintre Stella Artois și Turneul de Tenis de la Wimbledon, vă prezint articolul de sfârșit al competiției (P)

Pentru mine, meciul turneului de la Wimbledon a fost Nadal – Müller, deși niciunul n-a ajuns în semifinale. Luxemburghezul, cu figura lui pe care te aștepți să o vezi mai degrabă în spatele unui ghișeu, cetățeanul european prin definiție, cu prenume frânc și nume teuton, a fost jucătorul meu favorit. Dârz, spectaculos, modest.

Dar înaintea tuturor, bineînțeles, a fost Federer, omul de povestit nepoților. Ați observat?, când se duce spre scaun, chiar și după cel de-al optulea game consecutiv câștigat, el are totuși grimasa aceea de om preocupat, parcă-l doare un pic o măsea ori parcă i s-a mărit peste noapte întreținerea. Și nu joacă teatru: asta-i forma lui de a fi cel mai bun, să rămână mereu în meciul ce se joacă mai întâi în mintea sa apoi pe teren.  Continue reading

Ce voi lua cu mine pe Camino de Santiago

Când am fost prima oară pe El Camino del Norte, bagajul meu cântărea cam 15 kilograme. Nu pare greu la citit, dar după zece kilometri aveai senzația că duci 30 de kilograme. Aveam inclusiv un castronaș și cănuță de inox pentru servit masa :) . După vreo patru etape, înaintea unui urcuș lung, în plin soare, am oprit într-un orășel, în fața unui ghișeu poștal, și am trimis acasă un colet de două kilograme (erau și castronașul și cănuța acolo). Evident, după aia tot greu a fost, dar nu atât de greu.  Continue reading