in Gazeta Sporturilor

Acceleratorul uman

Nimic nu pare mai periculos în sport şi nimic nu este. Poate doar imaginea unui om plutind peste neantul alb, în cazul săritorilor cu schiurile, să se apropie de măreţia acestui act. Numai că săritorii cu schiurile sunt mereu ţepeni în miezul saltului lor, condiţie necesară pentru a-şi traversa pustiul în siguranţă. În schimb, motociclistul-viteză este mereu în mişcare la postul de lucru, ca şi cum ar trebui să extragă necontenit viteza din mica uzina pe care o strânge între coapse. Se ghemuieşte ca un jocheu pe greabănul calului, pendulează demonic de-o parte şi de alta, scoţând scântei din genunchiul pe care îl foloseşte drept cric, palpită continuu ca o inimă pe masa de transplant. 

Motocicleta e tot ce-a născocit omul mai frugal şi mai sfidător în lupta cu timpul şi spaţiul. Două roţi şi nimic în jur. Pilotul e atât de singur că nici nu-ţi mai vine să-i spui pilot. Dedicăm lesne acest cuvânt celor care conduc maşini sau avioane, indivizi ce pot transporta şi alţi semeni. Iată însă apogeul îndrăznelii, creionul scriind pe piste zeci de trase, permanent supus tocirii, fitil consumat la interior, combinaţie între omul-glonţ şi acrobat! În orice ipostază ar fi surprins, că sare de pe o parte a unui pod neterminat spre a ateriza dincolo, că face tumbe prin văzduh sau că se caţără pe nişte obiecte masive, el mereu ţâşneşte. Motociclistul nu este un demon al vitezei, ci al permanentei ei modificări prin accelerare şi frânare, de parcă simpla anulare a spaţiului şi asediul constant nu i-ar fi de ajuns.

El împlineşte minciunile baronului Münchhausen: călăreşte o ghiulea şi se smulge cu cal cu tot din mare, trăgându-se de păr. Teribilă, în acest sport, este puterea de transmitere a emoţiilor către privitor. Când o motocicletă tremură la pierderea aderenţei, când îşi ridică roata din faţă la o accelerare rapidă, când apare riscantul derapaj de la sfârşitul liniei drepte, un fior îţi trece pe şira spinării, după cum ei nu sunt altceva decât nişte fiori ai circuitelor de curse. Nimic nu este mai uluitor, în toată această epopee a sportului, decât să vezi un om care, după ce-a fost trântit pe asfalt, târât apoi neputincios zeci de metri, sub ameninţarea de-a fi călcat de ceilalţi ori strivit de propriul bidiviu, că se ridică şi aleargă caraghios, cu o cocoaşă tragică în spinare, spre a redeveni nebun.

Sunt curios cum arată figura unui pilot de motocicletă când străbate toate aceste stări. Dacă am vedea-o, sunt convins că am îngheţa; din fericire, casca lui ne protejează cumva şi pe noi.

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

19 Comments

  1. Din pacate Marco Simoncelli nu s-a mai ridicat de pe asfalt…dar intr-adevar,nimic in lumea asta nu e mai frumos decat motorsportul in general.E si riscant,dar adrenalina cred ca isi face efectul si in inimile combatantilor frica nici macar nu exista.Adrian,ce parere ai de situatia lui Valentino Rossi de la Ducati,ca tot ai pus poza cu el?

  2. Desi nu-mi plac pocnitorile alea cu doua roti, n-as merge pana acolo incat sa aduc omagii donarii involuntare de organe. Io-s Gica contra. Nu vad nimic uman inaltator in plictiseala prin aer a omului cu esapament si nimic eroic in sfarsitul cuiva care-si imprastie creierii pe asfalt de dragul doborarii recordurior, a altor masculi si a gagicilor.

  3. Da, este adevărat motocicleta este o născocire a omului ,în lupta cu timpul și spațiul , dar câteodata este prost înțeleasă de unii care confundă străzile orașului cu pista de concurs.În orășelul meu ( Caransebeș) se țin concursuri de motociclism pe pista aeroportului.Dar anumiți flăcăi, cu țeasta cheală fără cască, merg pe o roată în mijlocului străzii, unde printre ferestrele blocului trag ocheade de simpatie codanele de liceu, iar cîte-o locatară, citovă la cap, își face cruce ,spunînd:
    -Mare-i grădina domnului ! doamne unde-s polițaii de la circulație, să îi ia pe derbedeii să dea de pămât cu ei.

  4. 2 roți cu motor… prima dragoste…
    acum, dacă mi-aș permite mi-aș lua o «pocnitoare», cum zicea cineva mai sus…
    când dă firul ierbii… m-apucă un dor de ducă singular…

  5. Motocicleta,nu de curse, ci de placere…
    Ce fain era odata…parca eram liber…fara casca,plete,
    vintul, natura, drumuri mai parasite…amintiri placute.
    Casca se punea nu prin lege, dar de oameni care
    doreau sa-si protejeze terebelul…ce vremuri…
    @ AG,
    si sportul “Curling” este frumos, dar este cam riscant…
    Ce bine e sa fi liber si sa poti alege ce sport vrei,
    riscant sau nu prea…

  6. un articol placut.
    chiar ma gandesc serios sa vizionez si eu o cursa de motociclism viteza.
    prima in viata, pt ca pana acum n-am reusit sa ma uit mai mult de 2 min.
    mie imi place mai mult sa practic decat sa privesc sport.

  7. Acceleratorul uman:
    “Messi got his ninth hat trick of the season
    in Barcelona’s 4-1 win over Malaga,
    breaking the record of 67 goals Gerd Mueller
    had set for Bayern Munich in 1972-73.”

  8. s-a retras stephen hendry..nu scrii nimic? mi-ar placea sa citesc un articol despre el in maniera in care ne-ai obisnuit ..si cred ca nu sunt singurul..

  9. Motocicleta nu doar pare cea mai periculoasa, ci si este. Nu ai decat aer de care sa te prinzi. Cursele sunt prea dureroase sa le urmaresc pana la final, chiar daca nu se prabuseste nimeni, tot timpul stau cu gandul la accidente si lovituri.