in Adevărul, Sfatul bătrânilor

Oamenii de pe Camino

Camino de Santiago este un pelerinaj care se desfășoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în orașul Santiago de Compostela. Adevăratul drum înseamnă în primul rând călătorii care-l parcurg.

om-mergand-bun

Pe omul din imaginea de mai sus l-am întâlnit când mai erau câțiva kilometri până la Santiago de Compostela. Urca o pantă încet, prea încet. La început, am crezut că piciorul lui drept era tatuat. Nu era. Nu era nici măcar un picior în adevăratul sens al cuvântului, ci o gambă de plastic. Fabrica silnic pașii aceia, îi scotea unul câte unul din el însuși, ca pe niște găleți de apă din fântână. Mai întâi, se apleca puțin în față, se proptea în cârje și ridica dreptul, apoi îl așeza cu grijă pe pământ și pășea cu stângul. Venea de la începutul drumului, din Saint Jean Pied De Port și astfel trecuse Pirineii. Când l-am depășit și i-am urat „Bon Camino!”, a întors către noi o față numai zâmbet și ne-a răspuns la salut, ridicând una dintre cârje ca un general care comandă atacul.

om-cu-sucuri-bun

Într-o zi, era o căldură de-ți topea bocancii. Pe marginea cărării, un băiat le împărțea drumeților apă, fructe și sucuri pe care le făcea acolo, pe loc (foto stânga). „Luați tot ce vă trebuie. Sunt ale voastre. Luați!”. Totul era gratis. Pe taraba lui scria „Cheia esenței este prezența”.

Severiano are 70 de ani și este un omuleț ca argintul viu. În fiecare an, începând din 2005, face un traseu de pe Camino. În fiecare orășel știa unde se mănâncă cel mai bine, unde să te oprești și unde nu, unde se fabrică tartele Apostolului, câte locuri urma să aibă următorul refugiu, dacă va ploua. Când am avut o problemă la un tendon, s-a dus la o cârciumă și mi-a adus gheață. Avea un rucsac de două ori cât el și o inimă încă de-o mie de ori pe-atât.

nenicuStrăbăteam Astorga, când un bărbat ne-a strigat. Purta pene, stegulețe și insigne la pălărie și o cămașă cu model de leopard (foto stânga). Ochelari de soare cu lentile portocalii. Paftaua curelei cât o paletă de ping-pong. Ne-a spus istoria orașului, din vremea romanilor, ce filme istorice s-au turnat în zonă. „Vreți să vedeți ceva frumos?”, ne-a întrebat. În miezul unui supermarket, la raionul de mezeluri, prin podeaua transparentă se vedeau rămășițele unui castru roman. De-a lungul zilei, l-am văzut vorbind cu mulți. Nu era plătit de nimeni. Venea zilnic din orășelul lui, de la 7 kilometri distanță, pentru că-i plăcea să stea de vorbă cu oamenii.

Mike este din Germania. În timp ce era pe drum, a devenit pentru a doua oară bunic, la 40 de ani. Când l-am întrebat ce a fost pentru el această călătorie, a spus: „Camino înseamnă oamenii de pe Camino”.

Anna venea din Canada. Undeva își fracturase un deget și-l ținea bandajat, cu o atelă confecționată din jumătatea unui băț de înghețată. Era mereu veselă, ca un copil într-un magazin de jucării.

agapitoÎntr-un sat, pe marginea drumului, un domn în vârstă pusese biscuiți și bomboane într-un coșuleț atârnat de zidul casei (foto stânga). Era „Agapito, prietenul pelerinilor”.

Albert a ieșit la pensie în luna martie, din postul de director de resurse umane al unei companii multinaționale din Maastricht. Tot atunci și-a început drumul, din Belgia. Când l-am întâlnit, străbătuse trei țări pe jos, adică vreo 2.400 de kilometri și se întreba în fiecare zi de ce făcea acest drum.

Jack din Canada știa de ce făcea acest drum: pentru o fată bolnavă de cancer. Practic, bășicile de pe degetele lui făcuseră la rândul lor bășici, dar nu s-ar fi oprit nici dacă ar fi trebuit să meargă în genunchi. Avea niște bocanci cu resorturi la călcâie și cobora ca un cangur, de aceea își spunea „Jumping Jack Flash”. De la băiatul cu sucurile primise doi clopoței pe care trebuia să-i ducă până la catedrala din Santiago și-l puteai auzi de la un kilometru când se apropia săltând. Pe drum, se împrietenise cu David, un băiat din Salamanca. Jack nu vorbea deloc spaniola, iar David nu știa o boabă de engleză, dar au vorbit unul cu celălalt tot timpul călătoriei.

Oameni.

Spune-ți părerea!