in Sfatul bătrânilor

Șobolanii

Oricine  are puțină inimă ar fi suferit când a citit povestea asistentei de pe ambulanță ori a copilului de 15 ani mort în brațele mamei. N-ar fi dormit noaptea, l-ar fi bufnit plânsul din senin. Nu e unul, în București, care să nu știe o victimă de la Clubul Colectiv sau un părinte sau un medic de pe ambulanțele care au fost acolo sau un pompier, nu e casă în care fumul și mirosul de om ars să nu fi ajuns cumva.

Oricine are puțin creier s-ar fi gândit că nu se mai poate așa. Chiar dacă acel creier i-ar spune că aceiași vor profita de durerea lui și de protestul lui, tot ar încerca să schimbe ceva, oricât de mic, la el sau în jur.

Oricine are un strop de conștiință s-ar fi întrebat dacă, atâția oameni murind, măcar o parte din vină ar putea fi chiar a sa. Și-ar pune întrebarea: “Este ceva ce puteam face să nu se întâmple asta și n-am făcut?”. Cei care au ieșit în stradă nu au făcut-o doar din furie sau din ură, ci și pentru exorcizarea unui sentiment de culpabilitate, pentru că-și resimt propria vinovăție, într-un fel sau altul. 

Dar cei cărora li cer demisiile nu fac asta. Ei numără, calculează, se repliază. Atâta știu, atâta pot, atâta vor face. Și, de cele mai multe ori, e suficient, din păcate. Activați postacii. Dați-le bani. Ce facem? Pe cine aruncăm mulțimii? Pe cine cumpărăm? Pe cine reactivăm? Ce zvonuri inventăm? Cum scăpăm? Ce le promitem: statui, lefuri mărite, pensii?

Oamenii aceștia, când nu sunt psihopați, sunt antrenați să nu aibă afecte, ci obiective. Aflați în pericol, îl vor sfârteca pe cel mai slab dintre ei, lăsându-l în urmă, dar nu vor pleca de bunăvoie. Demisia intră în calcul doar când au varianta unei regrupări ulterioare sau când li se face cu adevărat frică. Demisia presupune nu doar onoare, ci și părăsirea pârghiilor de comandă și recunoașterea, fie și formală, a faptului că au greșit. Or, în mințile lor, această greșeală nu doar că nu există, ea nu are cum să existe: ei au făcut sistemul, ei îl cunosc și, până la urmă, ei sunt sistemul.

Seamănă cu “teoria șobolanului”, expusă în “Cel mai iubit dintre pământeni”, romanul lui Marin Preda. Șobolănimea se organizează acolo unde sunt condiții, sacrifică din când în când un individ în folosul coloniei, iar cam din zece în zece ani, când șeful de clan albește, este omorât de unul mai tânăr, care-i ia locul.

“Aşa sînt ei daţi de la Dumnezeu, să le crească dinţii şi să nu mai poată mânca şi să moară de foame dacă nu rod tot timpul lemn! Dacă nu găsesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu putem câteodată să scăpăm oamenii de ei. Acum vreo trei săptămîni a trebuit să dărâmăm o măcelărie. Se aciuaseră în pivniţă şi n-am reuşit să le dibuim galeriile. Clădire veche, ce mai! Am închis măcelăria de trei ori, am pulverizat peste tot, am lăsat înăuntru trei căldări cu toxice, nimic. Şi atunci s-a chemat un tanc şi am ras tot… Dracu i-a luat, că altfel nu puteam scăpa de ei”.

Sper să demisioneze.

Spune-ți părerea!