Campioni la „Cine-i șeful”

Ne pregătim de Euro 2016 jucând cu noi înșine.

Turneul final a început din timp, prin meciuri deloc amicale între compatrioți. Selecționerul se ceartă cu antrenorul formației campioane, un altul apare și spune ce-ar fi făcut el dac-ar fi fost pus în situație.

Recunoașteți tiparul? E competiția veșnică a bărbaților, fie că se poartă prin metode câinești de trasare a teritoriului, fie prin îmbrânceli, într-o cârciumă obscură de la capătul lumii. Ștefan Bănică junior de la FRF, care ar trebui să vorbească, tace duios și înțelept. El conduce fotbalul românesc prin bule, ca peștele în acvariu. Iar când vorbește, îți dorești să fi tăcut. 

Dar nu vi se pare ciudat că, în România, nu știm ce gândesc fotbaliștii? Nimeni nu i-a întrebat ce părere au, dacă vor, unde vor? „Îi vreau la lot!”, strigă selecționerul. „Nu-i dau!”, se răstește antrenorul echipei campioanei. Parcă ar fi vorba din bibelourile din vitrina bunicii. Parcă s-ar certa doi copii pe surprizele din gumele Turbo.

E o strânsă legătură între tăcerea asta cultivată a sportivilor și lipsa lor de personalitate pe orice teren și-ar risipi alergările, din Shenzhen până-n Urlați. Nu-i unul să-și asume un gest, un protest, un șut de la distanță. O declarație, măcar. Cum să avem lideri dacă toți tac mâlc și visează să joace cândva la Volin Luțk?

Într-un fotbal plin de „Misteri” și de „Nea”, fotbaliștii fie își lucrează antrenorii, fie sunt striviți de aceștia. Vorbim de mari meseriași? Să fim serioși! Ați văzut cum ies puii de găină din coteț când deschizi ușița? Cam așa sunt așezați fotbaliștii noștri în teren. Aleargă câteva secunde, apoi se pun pe ciugulit.

Chestia asta cu vorbitul la televizor despre celălalt, cu vorbe învelite în respect ca țipla de pe pachetele de țigări, este o injurie la adresa sportului. Oriunde pe lumea asta, o astfel de problemă se rezolvă așa: cel tânăr îl sună pe cel mai în vârstă, care i-a fost și antrenor, și-l invită la o cafea să discute.

Dar oamenii nu vor asta. Fotbalul românesc e o armată cu prea mulți generali și cu prea puțini soldați. Toți vor să comande, să-și etaleze personalitățile, să câștige la imagine, pentru că la fotbal, pe termen lung și în competițiile care contează, nu pot. Tocmai asprimea asta cazonă e semnul impotenței. În micul tratat de umflare a mușchiului, contează cine sună pe cine, cine punctează la inflexibilitate, cine amenință voalat. Știu unde am mai văzut asta: în armată, la plutonieri și la sergenți-majori, doar ei aveau mereu ceva de demonstrat și se simțeau în nesiguranță, ei te trimiteau la arest dacă li se părea că nu i-ai salutat în pas de rață.

Apoi, ne dă stingerea vreo echipă de desculți și încep să paseze de-a latul terenului răspunderea. De fapt, ăsta e singurul motiv al acestor certuri: găsirea din timp a altui vinovat.