in Gazeta Sporturilor

Cine a fost Maradona

Unii spun că a fost cel mai mare jucător de fotbal. Eu spun că, într-un anume sens, a fost singurul.

diego-maradonaCa orice alt mare sportiv, Maradona n-a fost altceva decât un descoperitor. Că-i Henri Matisse sau John Coltrane, geniul e acela care vede o ușă acolo unde noi toți vedem un perete. Doar spațiile și domeniile de activitate diferă. În interstițiile acelea, Diego a deschis porți către spații nebănuite și care, totuși, erau dintotdeauna acolo. 

Nu-i faceți niciunui fotbalist deserviciul de a fi comparat cu Maradona, căci Diego n-a fost doar cel mai bun jucător, ci și, într-un anume sens, singurul. De ce? Pentru că el chiar ar fi putut juca de unul singur. Aparține acelei epoci în care încă se mai putea crede într-un erou, singular, omul antisistem, imposibil de anexat și de sufocat cu sarcini de grup, cu toate plusurile și minusurile sale. Doar el făcea cât o echipă și avea nevoie de ceilalți numai pentru împlinirea un-doi-urilor. Un Diego Armando jucător la Juve sau la AC Milan ar fi fost din start o nedreptate făcută nu doar oricărui adversar, ci și ideii de competiție în general. Cu cine-ar fi jucat această echipă?

Contururile trupului său au contrazis imaginea desăvârșită a atletului subțire, grațios, elastic, musculos, antrenându-se neîncetat pentru a extrage din acel trup metale rare. Diego, nu. El se juca intens. Cu fizicu-i de ridiche, se prăvălea printre adversari ca un butoiaș cu praf de pulbere scăpat pe o stradă în pantă. De aceea, pozele cu Maradona nu spun mare lucru: el poate fi înțeles doar în mișcare. Avea o estetică a lui și numai a lui, viteză de ogar plantată într-un trup de pitbull.

Preluări care aveau eleganța mâinii întinse unei doamne la coborârea din tramvai. Pase dintr-o atingere, cu zvâcniri precise. Turnee printre trupuri cu mingea la picior, care, în ciuda dramatismului, aveai senzația că reproduc curse din desenele animate. Faulturi suportate, date uneori cu securea. Lovituri libere, acolo unde omulețul avea să rămână în istorie drept autor de traiectorii imposibile. O știți pe cea cu Juventus din 1985, cu doi adversari pe la vreo trei metri și zidul pe la vreo șapte? Nici după mai bine de trei decenii, reluarea nu o poate lămuri.

S-a drogat? Da. A băut? Ohoho! A trișat? Da. Un Maradona serios, liniștit și cuminte nici nu putea fi conceput. Unde să fi încăput toate aceste calități? Mereu tumultuos, veșnic aflat pe marginea unei prăpastii, a fost pe teren și dincolo de acesta un Brando al fotbalului, un personaj falstaffian umflat parcă de o forță interioară împotriva căreia nici măcar el părea că n-avea cum lupta. A fost de parcă, atunci când s-a lăsat de fotbal și n-a mai avut mingea la picior, ar fi încercat să se transforme el însuși într-una.

Acum câteva săptămâni, a postat pe Facebook un film de jumătate de oră cu cele mai bune momente ale sale. Într-o epocă în care nu mai există un singur dribling în partide întregi, să-l vezi, gras, jonglând cu mingea de tenis pe deasupra capului, când pe o gleznă, când pe cealaltă, înseamnă mai mult fotbal decât se petrece într-o semifinală de Champions League. De la Maradona încoace, acest sport a fost altul; după ce el n-a mai fost, realizăm că nici nu va mai fi.

Bonus: golul considerat de către Diego a fi fost cel mai frumos din cariera lui, dat în 1980, la un amical Argentinos Juniors – Deportivo Pereira din 1980, terminat cu scorul de 4-4.

Spune-ți părerea!

14 Comments

  1. Adevărat. Perfect adevărat. Pe modelul Robin Hood sau Jean Valjean, din vremea în care UEFA nu transformase fotbalul în marketing iar spectacolul prima. Dar se poate și pe modelul de om normal, anti-vedetă chiar. Vezi Messi. Care face aproape aceleași lucruri – evident, mai puțin la națională – în alt mediu fotbalistic, în alt context uman. Fiecare cu eroii săi. Îl ador pe Maradona, dar îl iubesc pe Messi.

  2. @edi, sohil:
    Când Messi va câștiga La Liga cu o echipă precum Betis Sevilla, să zicem, sau Cupa Mondială cu o formație care în mod normal ajunge până prin sferturile de finală, atunci va fi, poate, comparabil cu Maradona. Până atunci, cu toată admirația pe care o am față de el, nu e.

  3. @Adi: Vorbim de alte timpuri. In vremea lui Maradona, iti puteai permite sa iei titlul si cu Betis. Fotbalul nu era asa polarizat. In Spania mai castiga si Bilbao sau Sociedad. In Germania, Stuttgart sau Bremen. In Italia se mai putea strecura printre granzi si o Verona, o Sampdorie, sau un Napoli. In finala CCE putea ajunge si Steaua. Acum, UCL incepe doar din sferturi, Iar in Germania, Spania, Italia, Franta- titlul nu mai poate fi decat al marilor corifei. N-am vazut foarte multe meciuri din Italia de-ale lui Maradona, din motive lesne de inteles. Dar le vad aproape pe toate ale lui Messi. Si e determinant in marea lor majoritate, la o echipa de la care se asteapta victoria, la scor, meci de meci. In orice competitie. Si vorbim de 60-70 de meciuri intense pe sezon. Nu-i usor. Maradona se mai dadea si mort, odihnindu-si geniul. Messi nu-si prea permite. Desi nu are nici pe departe robustetea de “barilleto cosmico” a lui Maradona. I se reproseaza lui Messi ca nu a adus Argentinei titlul mondial. Ce facem, atunci, cu Di Stefano? Pana la Maradona, era zeul argentinienilor. Si n-a jucat nici macar un singur meci la CM! Di Stefano! Finalmente, toata tarasenia e o chestiune subiectiva. Imi place Messi pentru ca e vedeta unei ere mult mai devoratoare cu geniile. Asta nu inseamna ca nu-i apreciez valoarea fantastica a lui Maradona.

  4. @sohil:
    Păi, dacă n-ai văzut meciurile lui Diego, ia măcar filmulețul de jumătate de oră. După aia vei simți nevoia să-ți pui niște vin. Și mie îmi place Messi de mor, dar aici e vorba și de altceva: de leadership. Diego îl avea, Leo nu prea.
    P.S. Fundași precum Gentile și Baresi nu se compară cu alde Pepe ;)

  5. Se apropie EURO 2016 și mă gândesc cu oarecare tristețe la felul în care o să arate meciurile, ținând cont de modestia jocurilor de la WC2014. Dacă argentinienii sau brazilienii au uitat cum să facă un dribling, ce să ne mai așteptăm de la europenii noștri?

    Pasă-pasă-pasă-pasă, nimeni nu trage, nimeni nu driblează. Capul în pământ.

  6. romania a jucat doua finale de cupa campionilor in 30 de ani . la prima un prost a zis ca sintem finalisti la golul victoriei iar la a doua doi inepti ne pregateau de prelungiri in loc de penaltyuri. asa cum diego a fost cel mai bun ever asa si jurnalistii romani sint cei mai papagali si zdrente ever .

  7. @sohil daca nu ai vazut meciuri de-ale lui in campionatul Italiei (si presupun ca nu apreciezi de fel campionatul Italiei, il stii doar de pe wikipedia (ok, daca stii de Gre-No-Li fara google imi retrag cuvintele), nu poti intelege ce a insemnat Verona, Sampdoria, si de ce intre ele (si peste ele) nu ramane decat Diego, si implicit Napoli, si doar el/ei au trecut de ermeticitatea aia. In timpurile lui, daca nu ma-nsel, si Bilbao a luat un titlu in Spania, dar nimeni (dintre muritorii de rand) nu-si aminteste de asta sau vreun jucator de-al lor. Pe de alta parte, transferurile lui la Barca si Napoli au fost de fapt sume record pentru vremurile alea, deci nu era chiar la indemana unei Concordia Chiajna. Drept incheiere, in e.v. (era voastra, asta nu e fotbalul meu), praise the gods of football for Leicester, altfel riscam sa vedem un NBA al soccerului in Europa (in care Messi, fara hormoni de crestere, nici baiat de mingi nu era; pe Diego nu l-a vandut familia la vreun mare club la 11/13 ani sau cati avea Puricele, baiatul la aceeasi varsta a tras de el ca sa aiba ai lui ce manca)

  8. Daca Maradona are parte de un articol elogios,sa-nteleg ca urmeaza un roman fluviu despre loviturile libere ale lui Clau-gol?

  9. Îmi aduce aminte de Dinho. Chiar dacă Messi este un jucător adaptat la modulurile moderne ale fotbalului, ieșirea în tușă, desfacerea apărărilor supra-tacticizate simeoniene cu spații create prin lărgirea frontului de atac, Maradona avea forță de pătrundere, tușe de penel a la Diego Rivera în efervescența, foamea de verticalizare, iar spiritul său traversează o istorie a mișcării ce mă fascinează de fiecare dată. Asemeni lui Maradona, Ronaldinho avea momente de levitație în care ușurința desprinderii de pământ hipnotiza privitorul. Nu l-am văzut niciodată jucând pe viu pe Maradona, dar mi-ar fi plăcut să îl aplaud din înălțimile unui San Paolo arhiplin, pe cât de înalt, pe atât de înclinat față de geniul marelui sportiv.