in Gazeta Sporturilor

Unde sunt băieții răi?

zlatan02

Imediat după Marele Premiu de F1 al Malaysiei, Lewis Hamilton era mânios, acuzând că cineva din cadrul echipei nu vrea ca el să câștige titlul și se întreba de ce numai motoarele lui plesnesc; a doua zi, declara că are încredere în echipă și că doar împreună pot câștiga. Eu spun doar atât: dacă i s-ar fi întâmplat asta lui Senna, brazilianul ar fi urmărit pe cineva cu monopostul prin sala de ședințe. 

La fel e și-n fotbal. Când Cantona își ridica gulerul de la tricou, nu mai era nevoie de discursuri motivaționale. În comparație cu el, Mario Balotelli, de pildă, este doar ridicol. Sau în baschet: exemplul cel mai des dat în anii ’90 când venea vorba despre imaturitate, Dennis Rodman, a fost totuși cel mai bun recuperator din istoria NBA. Sau Charles Barkley, care, după ce l-a aruncat pe unul pe fereastră într-un bar și întrebat fiind de judecător dacă regretă, a spus că singurul lui regret a fost că n-a făcut asta de la un etaj aflat mai sus. Iar Barkley, pentru cei care au deschis ochii mai târziu, a fost unul dintre cei mai buni jucători de baschet dintotdeauna.

În tenis, îi aveam cândva pe Năstase și pe McEnroe. Un meci de-al lui Ilie era mai viu, într-un anume fel, decât un întreg turneu din zilele noastre. Azi, chiar și ghidușiile lui Djokovici sunt atât de corecte din punct de vedere politic, încât par plănuite la departamentul de PR. Sau comparați-l pe John McEnroe, care a câștigat șapte titluri de Grand Slam și turnee de veterani, a jucat în filme, a realizat emisiuni, cu ultimul bad boy al tenisului, Nick Kyrgios, un mitocan mărunt și fără haz. Ce-a dat acesta lumii? Un episod în care a jucat slab în mod deliberat și unul în care și-a insultat în mod oribil adversarul, pe Stan Wawrinka.

Nu mă înțelegeți greșit, există în continuare sportivi mari. Ce cred eu că s-a diminuat e doar dorința și capacitatea lor de a fi ei înșiși. Echipe angajate în acest sens comunică în numele campionului, iar carisma se măsoară mai degrabă prin milioanele de șampoane antimătreață vândute. Nu dispariția machismului o deplâng aici, ci a firescului; de pildă, o consider pe Serena Williams drept ultima dintre sportivele cu atitudine, care a îndrăznit să fie ea însăși chiar și când acest lucru nu era în avantajul ei.

Luni a fost ziua în care Ibrahimovici (foto) a împlinit 35 de ani. Se vorbește deja despre el ca despre un fost, dar se antrenează cel mai tare de la United și tot către el vin în continuare invadatorii terenului de fotbal, cei care simt cel mai bine magnetismul unui sportiv. Nu fuge unul să-l îmbrățișeze pe Daley Blind, de pildă. Oare de ce?

Astăzi, aproape că nu mai avem sportivi care să spună cu adevărat ce gândesc, ci mai degrabă băieței cu barbă. Ca urmare, ceva din gândirea noastră critică, care funcționa antrenată în primul rând de cei pe care-i admirăm, s-a tocit în timp. Nu e o întâmplare că avem, în schimb, milioane de hateri anonimi și niciunul nu poate explica nici măcar de ce urăște.

Spune-ți părerea!

14 Comments

  1. Ibra is a legend! Am citit cartea, cu articolul ăsta mi-ai amintit că am de ridicat de la poştă şi filmul despre începuturile lui. I’m totally “in love”. Zlatan e mai mult decât golurile lui taekwondo şi atitudinea lui aparent arogantă. E o lecție despre ambiție, perseverență şi dăruire. Ar trebui “predat” la toate cluburile de juniori.

  2. Articolul m-a uns pe suflet desi mi-am amintit cat a ratat Zlatan cu Stoke.Cred ca ai pus degetul pe rana cu corectitudinea politica.Sau o fi Doamne-Doamne care a decis ca noi astia care dezbatem nu mai meritam deocamata lideri adevarati.

  3. Ce-mi place e ca vorbesti in general despre lucruri care exced sportul insistand ca e vorba despre sport. E o experienta placuta sa vezi cu cata delicatete isi ascunde echipa GS calitatea de a fi poate singura echipa de jurnalisti de investigatii si de opinie seriosi din Romania. Cat despre a spune ce gandesti… cred ca oamenii ‘rai’ la care te referi pot acum fi mai usor de scos din zona lor de confort, ba chiar si bagati la puscarie, decat pe vremea comunismului.

  4. @Iulian:
    O să râzi, dar în sport resimt cel mai dureros dispariția asta. În muzică ori în viață în general, cei care îmi plac de-asta îmi și plac, că nu mănâncă furaje.

  5. Mulţumesc pentru un articol foarte fain !
    Mulţumesc că la-ţi menționat pe Zlatan !
    Această îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită este amprenta
    individului care nu se conformă mentalităţii la grămadă.

  6. “Politically correct” este cea mai periculoasa si raspandita forma de cancer intalnita la barbatul european.

  7. Definiția lui Zlatan, dată chiar de el:

    „In everything I do I make a difference. I listen but I don’t always follow. I believe in myself and do things my own way—and although that doesn’t always work, I’m confident. Trust me, they will get to know me. And when I go there, it will break rules. I’m just waiting for the right moment—they will see the real lion!” (Zlatan Ibrahimovic)

    Traducere: În orice fac, încerc să fac o diferență. Ascult, dar nu procedez întotdeauna întocmai. Cred în mine și fac lucrurile în felul meu; și, chiar dacă asta nu funcționează întotdeauna, sunt încrezător. Crede-mă, vor ajunge să mă cunoască. Și când ajung acolo voi sparge toate tiparele. Aștept doar momentul potrivit – vor vedea adevăratul leu.