in Sfatul bătrânilor

De ce mergem în muzeele Madame Tussaud?

tussaud

N-am înțeles niciodată fascinația oamenilor pentru depozitele cu celebrități din ceară. Oriunde le-am găsit, în Londra, în Amsterdam, în Paris, cozile la intrare erau imense. Prețurile, asemenea.

Adică, să ai la dispoziție tot oraşul, bogăția lui inepuizabilă de forme, mirosuri şi nuanțe, cu oamenii şi străzile şi clădirile lui, să poți intra în orice muzeu, cu picturi, cu sculpturi, cu caleşti, cu instrumente muzicale, cu tot ce a creat omul mai frumos de-a lungul vremurilor, iar tu să preferi nişte momâi.

Serios, de ce?

Motivele sunt diferite față de cele care te poartă prin muzee cu animale împăiate, unde mai poți învăța câte ceva. Manechinele de la Madame Tussaud seamănă mai degrabă cu nişte leşuri traversând o eternă petrecere-surpriză decât cu nişte oameni vii. Pe de-o parte, e aşa-zisa ceară, cu răceala şi rigiditatea ei; pe de altă parte, ipostaza  manechinului, chinuită tocmai pentru că scălâmbăie firescul, deşi meşterii au încercat să-i împrumute atributele vieții.

Chiar şi eternele farse organizate în aceste spații – plasarea unui om viu printre statui sau, dimpotrivă, a unui manechin în drumul vizitatorilor – asta sugerează: noi –  trăitorii obişnuiți – şi vedetele, fie ele şi imitații, suntem împreună. Ni se vinde iluzia că-i putem închiria pe cei intangibili, ca pe nişte fracuri, cu 16 lire pentru o poză.

Îi avem în sfârşit la dispoziție pe cei de care suntem de obicei separați prin ziduri şi paznici, prin lentilele deformatoare ale imaginației noastre. Iată-i expuşi, nepăziți, fragili, în sfârşit abordabili, în ciuda înțepenelii şi a muțeniei lor.

Să-l poți ciupi de nas pe Clooney, s-o poți lua pe Regină pe după umeri, să vezi cât de înaltă este de fapt Madonna, să fii printre cei mari şi celebri: visul dintotdeauna al oricărui pârlit.

Arătând sau privind apoi fotografiile, acasă, putem retrăi o clipă fiorul vecinătății, ca şi cum de la Ei ne-am fi molipsit de celebritate ca de un har divin transmisibil ori ca de o plăcută boală a regilor, nebăgând de seamă cap, de fapt, efectul acestor fotografii, dacă le veți privi cu atenție, nu e însuflețirea statuilor, indiferent cât de bine ar fi realizate, ci, dimpotrivă, pietrificarea noastră.

Dar cel mai interesant lucru în aceste muzee este că, în epoca singurătății şi a iluziilor, când virtualul e atât de real, când jocurile pe calculator 3D şi filmele realizate prin CGI reproduc perfect omul şi lumea,  preferăm să mergem în aceste muzee cu oameni “împăiați” pentru că avem în continuare nevoie de iluzia cărnii şi a apropierii.

Spune-ți părerea!

13 Comments

  1. Domne, de obicei îţi citesc blogul cu plăcere dar acum remarc faptul că ai încărcat cu un dramatism nefiresc o chestiune minoră. Cred că cei care intră în asemenea muzee o fac în virtutea bifării unui alt punct de atracţie. Apropo, este o poză superbă pe blogul lui Tolontan cu managerul Secureanu autotras în poză alături de regina Angliei (în varianta de ceară bineînţeles). Poza aia e o lume în sine.

  2. N-am fost intr-un muzeu de ceara si nici n-am de gand sa ma duc desi este in Los Angeles pe Hollywood Boulevard, doar am trecut prin fata intrarii cu 30 de ani in urma. Pentru mine aceste atractii nu prezinta nici distractie sau placere, poate curiozitate pentru scurta vreme. Nici Disney Land nu ma scoate din minti sau alte parcuri de distractii. Cel mai mult mi-a placut de mers in largul oceanului Pacific la privit balenele de la o distanta mare. Este o experienta de neuitat ca nu prea des mergem asa departe intr-o apa imensa sa nu mai vedem tarmul, acea liniste ce exista e de neinchipuit ca si soarele pe cer dar pe vapor ingheti de frig. Suna in urechi linistea!!!
    A meritat toti banii calatoria de o zi, peste 14 ore parca a durat excursia. Ador marea, la multi le-a venit rau, mie nu, am stat in aer liber tot timpul sa absorb cat mai mult aer sarat in mine, m-am simtit excelent, din portul San Diego am pornit, special pentru turisti.

  3. @Alex:

    Pentru mine e important. Am mers o data intr-un circuit prin trei orase mari. Unde era coada ca la lapte pe vremea lui Ceausescu? La Doamna.

  4. cred ca e la fel cu atunci cand ai copii si te asezi pe covor sa te joci cu trenulete…cand esti turist si mai ales cand mergi in grup organizat..”dai (putin) in mintea turistilor” …ceva de genul asta!

  5. @fleur de lis:

    Numai ca trenuletele inseamna joc, miscare. Nu-i totuna cu a te baga intr-o hala plina cu momai, doar pentru ca acestea reprezinta oameni celebri.

  6. Da. Ei, cei care viziteaza astfel de locuri au euri de meduze. Dar priviti ce multi sint !

  7. problema mea cu ei e ca ploua torential , ei stateau cu sutele la coada si eu nu puteam sa ajung mai repede la metrou in baker street pentru ca incepea liverpool in juma de ora .

  8. Exagerezi,cam faci din tantar armasar. Unu la mana ca asa cum prezinti tu lucrurile,discutia s-ar extinde la orice fel de memorabilia. De ce sa dai 10 lei in plus pe o carte cu autograf? Sau sa iti cumperi figurine din pop culture etc? Si doi la mana, asa poti comenta despre orice punct turistic specific unui loc,care e total banal si umflat artificial (sunt multe)

  9. Merita vazut o data un astfel de muzeu, pot fi considerate lucrări de artă. Eu am vazut doar in Londra, insa nu am insistat sa vad si in alte locații, desi am avut ocazia. Ceea ce este uimitor, intr-adevar, este imensa aglomerație turistică…..este clar ca oamenii chiar sunt pasionați de asa ceva. Prefer stradutele înguste din Venetia, toamna târziu….când este pustiu.

  10. Pai da, eu, cu sinceritate, nu inteleg nici muzeele. Prefer locuri, parcuri, carciumi, sa incerc bauturile si mancarea lor, sa vad asemanari/diferente. Si imi aduc aminte mereu de ce i-au facut lui Bourdain cand avenit in Romania. Si el nu voia decat sa bage niste mici la o bomba cu mese de plastic.Vezi dom’ne cum traiesc oamenii, lasa pietrele/panzele/scheletele. Se vad mai bine pe net. Stiu, suna redneck, dar asa cred eu. Oi fi vreun exponent de low life.