in Camino de Santiago, Camino del Norte

Cum a fost pe Camino (V). Galicia

Este cea mai melancolică regiune a Spaniei și cea mai depopulată. E ca  o povestire a lui Borges sau ca un fado.

În biserica Sobrado dos Monxes

Intrarea în Galicia e dură, mai ales pentru cei cu rău de înălțime, de parcă această regiune ar vrea să-ți spună de la început că trebuie să fii atent. Trebuie să traversezi pe jos un pod, Puente dos Santos, lung de peste 600 de metri, la o înălțime de peste 30 de metri față de ocean.

Puente dos Santos din Ribadeo

În Galicia, chiar mai mult decât în Asturias sau în Țara Bascilor, animalul cel mai des întâlnit e vaca. Aproape oriunde ai fi, miroase a balegă, ceea ce mie îmi place la nebunie (îl consider a fi, alături de cel al mării, unul dintre cele mai liniștitoare mirosuri). Și aceste zeități tutelare leneșe au ce să mănânce: sunt pajiști nesfârșite cu iarbă grasă, plouate la intervale rezonabile, căci vântul bate de obicei cu putere și vremea aici e foarte schimbătoare: acum e senin, peste un sfert de oră cerul s-a umplut de nori și începe furtuna. 

Mai există o particularitate amuzantă. În lipsa unei săgeți galbene, semnul care indică traseul corect pe Camino este o scoică. Dacă în Asturias, direcția corectă e dată de locul unde se unesc segmentele care compun scoica, în Galicia, cum treci podul de la Ribadeo, scoica e folosită ca decorațiune, iar sensul corect e dat de o săgeată așezată dedesubt. Obișnuiți cu codul anterior, mulți călători s-au rătăcit, de-a lungul vremii, la primele „scoici” galiciene.

Grânar din Galicia

În afara diferenței dintre scoicile-indicator, mai există una interesantă între Asturias și Galicia: grânarele. Dacă în Asturias acestea sunt mari, cocoțate pe niște piloni ascuțiți, adeseori din piatră, în Galicia sunt mult mai mici și stau, de obicei, deasupra porții de la intrarea în curte, având, de asemenea, multe fante mici pentru aerisire. Din câte am înțeles, explicația stă tot în caracterul climatic al Galiciei: din cauza ploilor dese, grânele trebuie aerisite mai bine să nu mucegăiască.

Cu cât orașul e mai puțin atins de virusul turistic, cu atât oamenii lui sunt mai buni. În Mondoñedo am stat o oră de vorbă cu o doamnă care ne-a dat binețe și ne-a poftit în magazinul ei de antichități, la o cafea. Apoi, cu patronul unei cafenele de lângă catedrală. Îți venea, pur și simplu, să vorbești cu ei, nu aveau atitudinea aceea interesată a vânzătorului.

Am ajuns odată, sub năframa unei ploi dese, în Sanmartin Pequeno, un sat risipit peste coline verzi, mai frumos ca visele adolescenței. Am trecut pe lângă cele două clădiri tutelare ale satului, oriunde s-ar afla el: primăria și biserica. Lângă primărie era o piață mare, asfaltată, cu stâlpi de iluminat, iar pe zid o tăbliță pe care scria: “Piața publică San Xoan de Sanmartin P., inaugurată pe 25 iunie 1998”, dar în cei 20 de ani care au trecut de atunci, în sat nu mai rămăseseră oameni nici pentru a umple a zecea parte din acel spațiu.

Cei duși

Gontan este un sat alăturat orașului Abadin. La 1847, statisticianul și politicianul Pascual Madoz scria că avea „zece suflete și doi vecini”. Când am ajuns noi prima oară acolo, acum patru ani, erau cam tot atâția, dar, între aceste momente istorice, Gontanul a cunoscut vremuri mai bune. Erau mai mulți caminarzi în cele 12 paturi ale albergue-lui de acolo – o școală construită pe vremea lui Franco, rămasă fără elevi – plus, noi, cei din cort și care mai stăteau pe la gazde, decât localnicii strânși la ștrandul din sat, cu o apă atât de rece, că, dacă nu te lăsa inima, îți trecea toată oboseala drumului. Ca într-atâtea alte sate din Galicia, oamenii au emigrat ori au murit și vezi case frumoase, mari, părăsite.

Nu știu dacă ați reținut, totuși: chiar și acele „zece suflete și doi vecini” aveau un ștrand frumos cum n-ați văzut într-un sat din România.

Paradorul din Vilalba

Vilalba are două caracteristici interesante. În primul rând, turnul tutelar din piatră, Paradorul, transformat din pușcărie în hotel, și arborele botezat Pravia, un stejar alb care, de Crăciun, se transformă în scenă pentru Nașterea Domnului.

Statisticile spun că există 166 de femei și 163 de bărbați în Baamonde, dar e posibil să fie mult mai mulți, căci locul e parcă ținut în viață de sufletele miilor de adormiți în ultimele sute de ani. În curtea bisericii din Baamonde, una din secolul al XII-lea, sculptorul Victor Corral a dăltuit în scorbura unui castan bătrân de 500 de ani o capelă mititică, având în centru chipul Fecioarei.

În satul Miraz, aflat sus, pe munte, în 2004 erau 187 de oameni. În 2007 rămăseseră 141. Anul trecut mai erau 101. Uneori, matematica spune poveștile cele mai triste. Acum patru ani, urcând spre Miraz, am trecut prin Xeixon, un sat atât de mic, încât poate că astăzi nici nu mai există. Acolo era un alt sculptor bătrân, la vreo 70 de ani, care cioplea în piatră, și care ne spunea că îi pare rău de un singur lucru: că s-a retras prea târziu din mijlocul oamenilor și a orașelor în mijlocul bolovanilor lui. Dar astăzi sunt trei albergue-uri pentru cei care fac Camino del Norte și, în cea mai mare parte a anului, sunt mai mulți călători care trec zilnic prin Miraz decât cei care locuiesc acolo.

This slideshow requires JavaScript.

Clădirea vie

Dacă vreodată v-ați dori să vedeți o clădire care să fie în egală măsură rodul visului și al realității, aceea este Sobrado dos Monxes. Despre ea mai multe se cred decât se știu. Este biserică sau palat? E o clădire vie? Primele cinci secole din existența ei sunt învăluite în negură. Se crede că ar fi fost construită în anul 952 și că se numea San Salvador. La începutul secolului al XII-lea se bănuiește că era părăsită.

A fost „refondată” – dacă se poate spune așa –  în 1142 de către Sfântul Bernard din Clairvaux, devenind o mănăstire cisterciană. Două secole, a cunoscut o puternică activitate spirituală și economică. În această perioadă a fost construită Capela da Madalena. Apoi, a început să decadă. La 1498, a înflorit din nou, devenind prima abație din Galicia parte a congregației cisterciene. Și iar a urmat declinul, până la 1708, când s-a construit o nouă mănăstire în stil baroc, alături de cea din mileniul trecut. În 1835, a fost părăsită. În 1954, călugării cistercieni au început reconstrucția. Ca să vă dați seama de spiritul generos al acestei construcții: are și o capelă ortodoxă, de o frumusețe ireală.

Imaginați-vă că ați trăi în Andrei Rubliov al lui Tarkovski, dar cu atmosfera și culorile din Călăuza. Așa e interiorul bisericii. Lumina, umiditatea, păsările care zboară printre stâlpii de piatră, paretaria (planta care crește pe ziduri), picturile șterse, dar dobândind un straniu clarobscur, te duc într-un loc ca o halucinație. Și nu știu de ce, deși Sobrado dos Monxes e la distanță de oceanul lângă care am mers tot drumul, dar înăuntru miroase a mare, ca și cum Camino del Norte s-ar închide în buclă aici.

Cumva, așa și este. După Sobrado dos Monxes, drumul este deja plin de turiști zgomotoși, căci acest pelerinaj, din păcate, se consideră făcut dacă parcurgi ultimii 100 de kilometri. Bagi capul între umeri, mergi repede la vale și te gândești cum să faci să te întorci cât mai repede pe Camino.

This slideshow requires JavaScript.

Prima parte a seriei, călătoria prin Țara Bascilor, este aici.

Partea a doua, trecerea prin Cantabria, este aici.

Partea a treia, tot Cantabria, aici.

Partea a patra: Asturias, aici. 

Spune-ți părerea!