in Gazeta Sporturilor

Straniile noastre legături cu fotbalul mare

Nicușor Stanciu e dat ca sigur plecat de la Anderlecht. După cum anunță presa noastră, există două posibilități pentru clubul belgian: fie să-l împrumute, fie să-l vândă în pierdere. E ca-n bancul cu studiul științific în care diverși cetățeni sunt închiși într-o cameră cu două bile. După o săptămână, cu ajutorul celor două bile, neamțul inventase o mașină, iar chinezul calculase traiectoria planetei Marte. Românul însă nu mai avea nicio bilă și ridica din umeri: “Una s-a stricat, pe cealaltă am pierdut-o”.

Mai rămâne, așadar, Chipciu.

Nu-mi pare rău de Stanciu – sunt sigur că Real Madrid de-abia așteaptă să-l ia -, ci de speranțele noastre. Anderlecht era ultima “echipă a românilor”, oglinda deformată și aburită în care obișnuiam să ne privim. E o rămășiță din vremurile în care, în toate campionatele mari, existau fotbaliști români care, culmea!, jucau fotbal.

Au trecut și acele vremuri. În viitor, dacă vor mai fi doi fotbaliști români la aceeași echipă, va fi într-o zonă în care se mai petrec furtuni de nisip, iar ei vor veni la pachet cu antrenorul, precum coșulețele cu cadouri din supermarketuri.

“Echipa românului X”. Așa se spune, de mulți ani, la televizor. Compatriotul nostru X prinsese echipa a doua timp de trei minute, mulți coechipieri nici nu știau cum să-i pronunțe numele, dar aia, vezi Doamne!, era echipa lui. O poseda, fie și doar cu numele.

Astea sunt instrumentele autoiluzionării noastre: dacă un lucru nu se întâmplă, îl inventăm și-l repetăm până el se va petrece în mințile noastre.

Există acele manechine filiforme în care se suflă aer sub presiune pentru a le ține în picioare și-și scutură isteric brațele ca și cum ar vrea să ceară fault. Acela e fotbalistul român, azi: o nălucă în care s-au pompat prea multe cuvinte și el, săracul, nu poate juca nici măcar la nivelul interjecțiilor.

Ultimul fotbalist serios și capabil să joace într-o echipă mare a fost Chivu. Nespectaculos, dar capabil să-și facă treaba într-o echipă. Care sunt vârfurile noastre acum, crema celor ce lovesc mingea cu piciorul? Alergători de sufragerie, copii alintați care se trântesc pe jos în magazinul cu jucării, strigând că sunt persecutați de antrenori, sau cel mult căpșunari destoinici care vor să strângă de încă un dormitor pentru casa în construcție.

Este o continuă farsă, asemănătoare cu cea a regelui ce umblă dezbrăcat pe străzi pentru că i s-a spus că are haine fine. Și chiar după ce unul va striga că regele e gol, ceilalți se vor îngrămădi să spună: „Poate, dar ce frumos s-a bronzat!”.

Spune-ți părerea!

  1. Buna ziua!
    Eu mi-am adus aminte zilele trecute de alt banc. Un tip tragea un cal dupa el, sa-l duca la targ. Si il opreste un altul si-l intreba daca e bun de munca. Nu e, e puturos tare. Dar fuge?, nu fuge ca-i bolnav de genunchi. Vede bine? Nu vede, e orb. Dar de auzit, aude? Nu, e surd. Pai atunci de vrei sa-l duci la targa sa-l vinzi? Pai nu vreau sa-l vand, vreau sa-l fac de ras.
    Asta este senzatia mea cand il vad pe Alibec cum joaca, la cererea expresa a patronului. Eu cred ca Becali nu vrea sa-l vanda.

  2. “Ultimul fotbalist serios și capabil să joace într-o echipă mare a fost Chivu. ”

    Ultimul fotbalist serios și capabil să joace într-o echipă mare a fost si este Radu Stefan … sau poate A.S. Roma nu e o echipa mare, cine stie ?!?

  3. foarte bine scris, o ‘rara avis’ in presa romaneasca! ne bucuram ca mai exista jurnalisti competenti