in Filme, Recomandări

Borg McEnroe. Nimic noul.

În locul ecranizării finalei de la Wimbledon din 1980 dintre cei doi mai bine vedeți înregistrarea originală.

Filmul e onorabil și deloc memorabil, o poveste făcută exclusiv pentru noile generații de fani.  Asemenea trezirii la viață a unei baterii de mașină, se pune borna de plus pe plus și cea de minus pe minus și gata biopicul. Din voltajul unei mari rivalități și prietenii se ridică temporar stafia unei povești. 

Singurele secvențe care m-au prins sunt taman cele în care au „clonat”, foarte bine, faze din meciul original. Dar pentru asta puteam, în fond, să revăd finala: înregistrarea există pe Internet. La fel și cu filmul Rush, cu duelul din Formula 1 dintre Lauda și Hunt. Filmul a apelat la tehnologie pentru a înlocui niște imagini ce aveau mai multă tensiune decât trucajele care le-au înlocuit și exagerat.

De aceea documentarul bine făcut funcționează și biopicul te face să caști. Dacă vreți să simțiți – nu să înțelegeți, ci să simțiți – ce a însemnat Formula 1, nu la Rush trebuie să vă uitați, ci la documentare precum 1, Grand Prix: The Killer Years sau la Senna.

Impresionant a fost nu jocul vedetei Shia LaBoeuf, cântat în majoritatea cronicilor, ci interpretarea lui Sverrir Gudnason, care l-a întrupat bine pe marele suedez. Nu doar din punct de vedere fizic, dar a avut un crâmpei din acea atitudine Borg, de ghețar în inima căruia arde o lumânare. Îmi pare rău că Jimmy Connors, cumva „al treilea tenor” în perioada respectivă, nu a primit un rol mai substanțial; în tenisul acelor ani l-a avut cu siguranță.

Aș fi vrut să simt cum s-a sfărâmat Björn Borg. În 1980 părea indestructibil, dar s-a retras în vreo trei ani, la numai 26 de ani, apoi a ajuns la buza falimentului, gata să-și vândă trofeele și rachetele. Așa a făcut Asif Kapadia cu Cristiano Ronaldo: ni l-a adus pe nesimțite mai aproape. Bănuiesc că portughezul își dorise un portret flatant, dar regizorul, discret, a reușit să transmită ce-a vrut el în film, o singurătate autoexilată în mijlocul luxului. Pentru a sugera ceva asemănător în Borg McEnroe, scenaristul ne spune, pur și simplu, prin vocea unui alt tenisman, că Borg e bogat, dar singur, compulsiv și nefericit. Cam aici s-a terminat subtilitatea.

Există în sport ceva ce nu poate fi reecranizat, când calchierile devin inutile. Ați vedea un film artistic despre rivalitatea Federer și Nadal? Despre finalele NBA dintre Bulls și Jazz? E ca și cum ai crede că un imitator al lui Elvis poate transmite mai multă emoție decât Regele însuși. Duelurile Borg – McEnroe au fost dintre aceste acte sportive ce nu aveau nevoie de dramatizare și nici de exagerare prin clișee. Erau ele însele drame.

Spune-ți părerea!

  1. Eu n-as pierde energie sa ma uit la ecranizarea unui joc de tenis ce am vazut deja in realitate!!!
    Precum nu-mi plac nici filmele refacute cu noua distribuite al rolulilor, gen Marele Gatsby si nimic in general, ca sint mereu romane si fapte inca neatinse. Din 1969 urmaresc tenis la TV si putini jucatori au ramas nevazuti macar odata, pe Borg l-am vazut de multe ori ca era casatorit cu romanca si barfele curgeau din Monaco, unde locuiau. Ma mir ca nu-l refac meciul de tenis cu Ilie Nastase cand il injura tocmai pe Mc Enroe la Bucuresti? Nu stiu pe cine ar gasi sa-i joace rolul???

  2. „Dacă vreți să simțiți – nu să înțelegeți, ci să simțiți – ce a însemnat Formula 1, nu la Rush trebuie să vă uitați, ci la documentare precum 1, Grand Prix: The Killer Years sau la Senna.”
    Ce bine ai punctat asta. Urmăresc și am urmărit cam tot ce prind documentar despre F1 din anii când înseamna cu totul altceva decât ce e acum. Nu se compară ce am văzut în Rush cu ceea ce era de fapt atunci. Recomand și Ferrari – Race to immortality care vorbește despre o mână de piloți despre care știam ceva dar nu le-am dat tare multă atenție. Ei bine, după ce am văzut filmul, pe Mike Hawthorne și Peter Collins îi privesc cu totul alți ochi. Și nu numai ei… la fel am pățit și cu Graham Hill care rămăne unul din preferații mei, mai ales ca personalitate și caracter.

  3. Mi se pare ca ai ratat esenta filmului, nu este despre meciul in sine (care pare, in opinia mea, partea slaba a filmului, de altfel), ci despre presiunea pe care o resimt jucatorii de tenis.