in Ce se întâmplă cu noi?, Filme

Ce s-a întâmplat cu umorul? (2) Corectitudinea politică.

Cleavon Little în Blazing Saddles

Acum mai bine de cinci ani, Rowan Atkinson (interpretul lui Mister Bean) spunea într-un interviu că „ar trebui să ni se permită să ne insultăm între noi”. „Marea problemă cu scoaterea în afara legii a insultei e că multe alte lucruri pot fi categorisite astfel. Critica, ridiculizarea, sarcasmul, ușoara deviere de la punctul de vedere ortodox, toate pot fi interpretate drept insulte”, zicea comicul.

Corect. Aș încerca să aplic și un criteriu mai degrabă contabil: ce am câștiga și ce am pierde, la nivel de societate globală, prin “cumințirea” umorului?

Pe de-o parte, nicio persoană sau categorie socială nu trebuie să se simtă jignită ori discriminată. OK.

Pe de altă parte, libertatea cuvântului e sfântă. De asemenea, OK.

Numai că astea două se cam ciocnesc conceptual. Unde se trage linia? Și, mai ales, cine o trage? 

Când lucram în presă, directorul ziarului răbufnea câteodată la ședințele de sumar: „Iar m-a sunat X că s-a simțit jignit de caricatură. Nu puteți face și voi umor care să nu deranjeze?”. Nu, nu se poate. Umorul pozitiv e o contradicție în termeni. Comedia e prin definiție incorectă politic: se face mereu pe socoteala cuiva. Acea pișcătură poate fi însă și un remediu, așa cum din veninul de șarpe se fac leacuri împotriva îmbătrânirii. Totul stă în dozaj.

Cine trage linia? M-aș bizui pe autocenzura umoristului, nu pe judecata unui comitet de moravuri publice. E unul dintre motivele pentru care educația e foarte importantă într-o societate: printre altele, le trage oamenilor un semnal de alarmă când sunt în fața pericolului de-a ultragia alte persoane.

Luați ca exemplu Seinfeld, un model de rafinament în arta comediei: umor extrem de mușcător uneori, făcut însă cu extremă delicatețe și mult har. Nu scapă nimeni neînțepat în Seinfeld, dar chiar și când ești vizat nu poți să nu râzi. Ce e mai important: niciodată nu se face apel la trivialități; sunt atât de buni, încât își permit luxul. Totuși, într-un singur episod din cele nouă sezoane există înjurături – acoperite de bipuri -, iar atunci ele sunt rostite și de către un copil.

Ce nasol!, nu?, un copil care înjură pe micul ecran. Dar foarte educativ, căci exact asta-i ideea pe care vrea s-o exprime: cât de ușor preiau copiii cele auzite la adulți. Cum spuneam în prima parte a textului, comedia folosește și mijloace de expresie neortodoxe pentru livrarea mesajului, așa cum un polițist face uneori recurs la forță. Unul dintre aceste mijloace e să te expună cât mai mult răului pe care vrea să-l arate și chiar să exagereze. De aceea, un copil poate fi prezentat înjurând ori o categorie de oameni poate fi numită printr-un termen jignitor tocmai pentru a te face să înțelegi un mesaj mult mai important.

Umorul bine făcut poate vindeca, chiar cu prețul unor bosumflări, pentru că-i obligă pe oameni să gândească; umorul prost doar jignește. Granița e fină, așa e. Dar e.

Vă dau un exemplu – în articolul următor vor fi mai multe – dintr-o comedie care a creat scandal: Blazing Saddles, capodopera lui Mel Brooks din 1974. E doldora de scene incorect politice, dar cât de hazlii sunt ele!

Înainte de lansare, când filmul a fost vizionat de către șefii de la Warner Bros, aproape niciunul n-a râs. Când însă l-au văzut angajații studiourilor, în sală s-a hohotit nonstop. Nu vi se pare interesant? Celor care gândeau mai mult cu buzunarul nu li s-a părut funny ideea unui șerif negru în Vestul Sălbatic, însă oamenilor obișnuiți da. Șefii au cerut tăierea multor scene neortodoxe, dar Brooks – care avea un contract “beton” – a zis ca ei și a făcut ca el: a scos o singură scenă, ce a fost reintrodusă apoi în varianta home video. (E o secvență în care se face haz pe baza mitului legat de „dotarea” bărbaților afroamericani).

Scandalul cel mare a fost însă folosirea frecventă a termenului „nigger”. Chiar Richard Pryor – marele comediant a fost scenarist, dar trebuia să joace rolul principal – și actorul ales apoi în rolul principal, Cleavon Little, ambii afroamericani, au insistat ca scenele în care termenul e repetat obsesiv să rămână așa, pentru că sunt extrem de hazlii și de relevante. “Dacă filmul ar fi refăcut în zilele noastre”, a zis Mel Brooks, “acest cuvânt n-ar putea fi folosit. Dacă însă ai scoate cuvântul, n-ai mai avea filmul”.

Blazing Saddles este o satiră extraordinară tocmai împotriva multor forme de prostie pe care le înfățișează, printre care corupția, rasismul, bigotismul. Rugați-vă așadar să avem comedianți cât mai ireverențioși și cât mai relevanți! Punând limite umorului, diminuăm eficiența acestor anticorpi sociali, căci niciodată nu poți interzice “un pic”: efectul e în cascadă.

Ca specie, vom pierde mai mult dacă vom castra umorul decât dacă-l vom lăsa liber, cu riscul ca unele persoane sau categorii să se simtă, uneori, jignite. După părerea mea, oricum omul actual se simte prea ușor deranjat de aproapele lui. E prea fragil, prea supărăcios, prea speriat. Că unul fumează prea aproape, că altul tușește și-i dă răceala. Această egolatrie de copii alintați – eu …, eu…, mereu eu, nu mă deranja!, nu mă ultragia!, nu mă atinge! – nu e un semn prea bun pentru omenire.

Râsul e cea mai inocentă manifestare a noastră și una dintre caracteristicile ce ne separă de animale. E terapie pentru deprimare, medicament social, reflector, lupă, bisturiu și încă multe altele. A ajuns să ne fie rușine că râdem? Pe bune?

În următorul articol voi enumera alte câteva comedii excepționale care astăzi n-ar mai putea fi făcute, pentru că încalcă prea multe norme de corectitudine politică.

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Recomand „Humanity”, ultimul spectacol de stand-up al lui Ricky Gervais. Numai „politically correct” nu-l poti numi, și tocmai prin asta este teribil de amuzant, iar umorul excelent calitativ.

  2. Dredyk l-a pomenit pe Ricky Gervais. Genial omul. Este creatorul The Office – un serial superb. Într-adevăr totul stă în dozaj, iar din cauza faptului că „reţeta” nu este la îndemâna oricui de aia avem atât de puţine puncte de reper. În fond, nici fotbaliştii geniali nu au fost chiar atât de mulţi.

  3. @the_kop:

    Nene, eu nu vreau să deranjez pe nimeni aiurea. Dacă e în numele unei cauze bune, mă mai gândesc :) Dacă oamenii vor să le zici într-un anume fel, așa le zici. De exemplu, dacă tu mi-ai spune că termenul de „Stelistule!” cu care mă adresez ție e jignitor, nu l-aș mai folosi :)

  4. @dredyk:

    Am vazut chiar in dimineata asta „Humanity”. E bun, îndrăzneț, în nota obișnuită a lui Gervais, dar are și puncte slabe. De exemplu, că stă prea mult pe subiectul Caitlyn Jenner, că-și explică propriile poante, ai uneori senzația că se justifică. După o pauză de opt ani în stand-up, mai schimbi un pic stilul, trebuie să surprinzi publicul. În schimb, partea cu „de ce nu fac copii” e extrem de îndrăzneață și foarte bună.

  5. Si mie mi s-a parut mai slabut fata de celelate doua spectacole ale lui.Parerea mea este ca a stat mai mult pe Bruce/Caitlyn Jenner ( ;) ) tocmai pentru a accentua subiectul „political correctness”. Oricum, ii stim stilul, ii „raut” de felul lui, si dovedeste ca umorul adevarat inca are sanse.

  6. @dredyk:

    Probabil, dar există o artă a exagerării. Ce-i mult e mult. Mult mai bune au fost stand-up-urile de la Globuri pe care le tot explică. WTF? Lumea vrea să râdă, nu să asiste la un workshop despre cum să faci glume. Doar fă-le! :)