in Filme, Recomandări

Patru thrillere recente foarte bune

Emily Blunt și Millicent Simmonds în A Quiet Place

1. A Quiet Place (2018). Filmul e regizat și jucat de John Krasinski, iar interpreta rolului principal feminin e soția lui din viața reală, Emily Blunt.

Scenariul scris de Bryan Woods și de Steve Beck este unul foarte bun, premisa postapocaliptică fiind simplă și brutală. Membrii unei familii trebuie să supraviețuiască într-o tăcere deplină, pentru a scăpa de o specie de monștri orbi care au pus stăpânire pe lume, dar care aud foarte bine. Intensitatea și atmosfera amintesc de primele episoade din The Walking Dead și de seria Alien. Primele zece minute din film sunt folosite foarte eficace în a crea tensiunea, dar și pentru a expune datele situației. 

Cât de crud și de apăsător e filmul? Vă spun doar că o regulă aproape generală în filmele americane e să nu moară copii, dar aici se întâmplă.

Cea mai mare parte din film se desfășoară fără cuvinte rostite audibile, ba chiar fără zgomote puternice. De fapt, scenariul original conținea o singură replică. E greu să creezi suspansul fără unealta sonorului, însă de mult n-am văzut un film care să te țină într-o asemenea încordare într-o tăcere aproape deplină. Krasinski a spus că satisfacția cea mai mare i-a provocat-o un mesaj de la Stephen King, care exact asta remarcase, modul în care e folosită tăcerea.

Sfârșitul, după mine, e ușor ridicol, dar nu scade prea mult calitatea filmului.

John Hawkes în Small Town Crime

2. Small Town Crime (2017). John Hawkes e genul acela de actor pe care-l vezi mereu în roluri secundare și despre care te gândești că poate mai mult. L-am văzut, de pildă, în Winter’s Bone, în Everest, în Three Billboards… și de fiecare dată a fost bun.

Aici este un fost polițist, părăsit de soție, alcoolic, care găsește o fată rănită și aruncată pe marginea șoselei. După ce aceasta moare la spital, el e angajat să-i găsească de unul singur pe făptași. Și începe o sarabandă de întâmplări din ce în ce mai nebunești, cu niște personaje demente, în genul thriller-elor din anii ’80. Merită văzut.

3. Game Night (2018). Aici suntem spre latura comică a thriller-ului. Dădeam mai demult drept exemple de comedii bune din ultimii ani cele două părți din Horrible Bosses. Aceiași scenariști au scris Game Night, o comedie de acțiune la care am râs consistent, în care joacă trei actori care-mi plac mult. Primul este Jason Bateman, care e credibil în toate genurile. Al doilea este Jesse Plemons (din Breaking Bad și Fargo), al treilea este Kyle Chandler (din Bloodline și Manchester by the Sea).

O chestie care mi-a plăcut este eficiența cu care te bagă în poveste. În primele două minute îți spune rapid, printr-o succesiune de scene rapide, premisa filmului și background-ul personajelor.

Dar, mai presus de toate, calitatea numărul 1 a filmului e că te face să râzi. Avem o densitate mare de poante bune, mai ales săgețile către actori consacrați (Uma Thurman, frații Wahlberg, Ed Norton, Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones și, mai ales, Denzel Washington sunt cei „ciufuliți”). Am râs, lucru rar la o comedie recentă.

4. You Were Never Really Here (2017). Joaquin Phoenix parcă a făcut acum niște ani un pariu: că nu poate juca într-un film ”normal”. Așteptam această peliculă cu mult interes, nu atât pentru Joaquin, cât pentru regizoarea scoțiană Lynne Ramsay, al cărui film anterior (și doar al doilea din carieră), We Need to Talk about Kevin, a fost o capodoperă. Iar thriller-ul acesta este întunecat, interesant, dens, dar, după un timp, devine și prea încărcat, prea static și prea plictisitor prin repetarea unor clișee.

Fără exagerări și autosuficiență, putea fi un Taxi Driver al anilor 2010, însă acest supărător stil „Uitați-vă la noi cum facem un film angoasant!” îl trage în jos. Dincolo de jumătatea filmului, parcă te uiți la un avion Suhoi care tot rulează pe pistă, cu viteză constantă, fără să decoleze. Am văzut prea des această irosire în filmele românești: sacrificarea dorinței spectatorului din dorința prea mare de a pune în valoare cineastul ori actorul principal.

Este însă cu siguranță un film care trebuie văzut. Joaquin dă senzația că se joacă pe sine, dar o face totuși bine. Te duce în zona aceea a chinului permanent în care trăiește personajul, un veteran de război care locuiește cu mama lui și care lucrează ca detectiv particular, cautând fete dispărute. Are halucinații dese și-i place violența. Căutând o adolescentă de 13 ani, fiica unui politician, e tras într-un șir de întâmplări și senzații despre care nici el nu știe dacă sunt adevărate sau imaginare.

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.