in Sfatul bătrânilor

Știți pe cineva care visează să fie român?

Că-i vorba de sport sau de politică, patriotismul românesc arată cam așa: ne punem speranțele într-unul, apoi, când el nu face ceea ce-am fi vrut noi să facă, ne ridicăm dezamăgiți de la masă și-l înjurăm. 

Cred că patriotismul adevărat se educă. Înseamnă, în primul rând, un cod de gândire și de comportament ce se dobândește de timpuriu, nu un reflex condiționat obținut la fluturarea steagului tricolor. Nu poți înlocui educația cu certitudinile scrijelite cu cuiul pe scoarța cerebrală, cu abundența iilor, cu reclame în care „rrromânesc” sună ca o bilă de metal rostogolită pe gresie, cu piețe pline de oameni aduși cu autobuzele.

Iată-i pe germani, în cea mai prost turneu final din istoria lor, părăsind competiția din grupe, rămânând însă germani. A fost incredibil calmul cu care atacau în prelungirile partidei cu Suedia, când aveau nevoie de gol. Iată-i pe japonezi, calificați în optimi grație mai puținelor cartonașe galbene în grupă, atacându-i la 2-2 sinucigaș pe belgieni, deși ar fi putut trage de timp să ajungă la prelungiri și la „mai vedem noi”. Iată-i pe spectatorii niponi strângând gunoaiele în urma lor. Au inundații masive, cutremure, dezastre atomice: își storc țara, o îmbracă la loc, merg mai departe.

Iată-i pe uruguayeni, o echipă care joacă mereu la limita asprimii, dar care a luat primul cartonaș galben în meciul din sferturi, cu Franța. Asta e diferența dintre o echipă luptătoare și una brutală.

Într-un articol, Jorge Valdano – cel mai bun scriitor dintre fotbaliști – povestește cum se afla la Coppa del Mondo în 1990, într-un bar din Milano, unde a auzit un chiot de bucurie: un uruguyan sărbătorea, 40 de ani mai târziu, golul victorios al lui Ghiggia din finala World Cup 1950, ce se dădea la televizor. În fața uimirii sale, omul a explicat: „Scuze, de câte ori văd un gol al Uruguay-ului, îl sărbătoresc de parcă ar fi primul”.

Uruguayenii se hrănesc din trecut, noi trăim în episoadele care ne convin din el, în veșnicul nostru patriotism comemorativ.

Iată-l pe francezul Griezmann, care nu se bucură după un gol înscris Uruguay-ului, din respect și dragoste pentru această țară. Știți pe cineva care visează să fie român?

Iată-l pe selecționerul Oscar Washington Tabarez, profesor la origine, spunând după înfrîngere: „Visul s-a terminat, vor veni alții” și cerând 6 la sută din PIB pentru educație. Vi-l imaginați pe Nea Puiu, de sub chipiul acela larg cât un sombrero, pledând de lângă Gabi Oprea pentru investiția în viitor?

Iată-ne pe noi, mereu rămașii acasă și în casă, unde suntem pe veci stăpâni.

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alt articol minunat care da de gândit. Si totusi…. Românii au simt autocritic mult mai acerb decat majoritates natiilor (cu exceptia Irlandezilor). Nu toti ceilalti sunt exemple pozitive.
    Iata doua contraste: Azi noapte a sosit echipa „Celeste” in Montevideo unde au fost asteptati la aeroport cu flori si apreciere de peste 2,000 de persoane.
    Mai inainte sosise echipa Argentiniana peste gârla, in Buenos Aires, unde nu i-a asteptat absolut nimeni la aeroport, ceeace a fost bine pentru ca altfel poate s-ar fi inghesuit sa-i huiduiasca.
    Contrastul e cu atat mai marcant cu cat pana nu demult (la scala istoriei) erau o singura natiune: aceasi demografie (descendenti de Spanioli si Italieni); acelas dialect –„Rioplatense” care nu se vorbeste in nici o alta tara de limba Spaniola; aceeasi istorie (pana la ruperea „provinciei Orientale Uruguay” de restul Argentinei); aceeasi cultura (tango, milonga, murga, gauchos, si 2.5 vaci de cap de locuitor) si religie (Catolica). Argentinienii ii considera pe Uruguayeni provinciali si naivi, Uruguayenii ii coteaza pe Argentinieni drept necinstiti, ingâmfati si aroganti. Ca alte râci regionale, inclusiv in România…

  2. @ariadna:

    Crezi ca avem simt autocritic mai acerb decat altii? Parerea mea este ca e ura de sine care ne face sa ne altoim zdravan moalele propriului cap, dar fara sa invatam din asta. Si, de fapt, parca nici nu-i autocritica, atata vreme cat folosim un „noi” din care „eu” si-a luat talpasita, nici pe interlocutor parca nu l-am vorbi de rau cand e da fata, de aceea e mai mult un „ei”, „les autres”.

  3. În filmul „O lume nebună, nebună, nebună” erau înnebuniți după bani.
    În realitatea curentă, lumea este înnebunită de „Social Media”.
    „Social Media” este Educatoarea Globală, iar scopul principal este manipularea maselor și transformarea lor în Prostime.
    Știți pe cineva care au rămas normali ?
    Nu este vorba numai de Români, este vorba de lume în general.
    Cu două sptămâni în urmă am fost într-o excursie cu studenții noștri de liceu să vizităm o pădure de California Redwoods…Maiestous! A trebuit să le explic și să le arat că pomii Redwood cresc pe verticală la peste 100 de metri, nu pe telefonul celular.
    O generație, nebună, nebună, nebună și delegată.
    Soluția, Normă logică de apreciere, comună marii majorități(în trecut)minorității(prezent) a oamenilor.

  4. Ah ! Jefferson airplane ! Imi vine sa ma duc sa iau niste magic mushrooms de la vecini si sa ascult la usa ce muzica asculta aceeasi vecini .