in Călătorii

Tu de ce melodie stupidă nu poți scăpa?

Acum ceva timp (mult “ceva timp”) am mers cu un prieten în Munții Apuseni, la Cabana Padiș, cu cortul.

În prima zi cerul a fost sticlă. Am pus cortul, apoi am făcut un traseu de vreo 12 ore, Valea Galbenei, peșteri, superb. În noaptea aceea a început însă să plouă și temperatura a coborât cu vreo zece grade.

După o lună și jumătate petrecută 2 Mai, plecaserăm de la o premisă simplă, bărbătească. Avem nevoie de detox total: adică fără băutură, fără țigări. Nimic. Ne lăsăm.

În noaptea aceea, dârdâind, am strâns cortul și ne-am mutat în cabană. După prima zi de vijelie, rămăseserăm doar noi doi acolo, restul turiștilor plecaseră. Chiar și cabanierul se schimbase. Venise altul, care avea chef de vorbă și nu puteam scăpa de el. În seara aceea ne-am dus până în restaurantul cabanei – în cei 40 de metri distanță, ploaia ne-a udat până la piele – și ne-am cumpărat țigări. Kim mentolate. Oribile. Un fumător adevărat știe ce chin e să fumezi numai mentolate.

În următoarele șase zile vremea nu s-a schimbat deloc. Ploua paralel cu pământul sau ningea. Noi tot ziceam: “Nu se poate, la un moment dat se va opri și mergem pe munte”. Nimic. Nu s-a oprit un minut.

Ce-am făcut? Am fumat ca șerpii, am povestit de o sută de ori aceleași chestii, am jucat țintar pe spatele unui afiș electoral cu (pe-atunci) junele Tăriceanu (acum realizez ce mult timp a trecut), unul cu pietricele, celălalt cu capace de bere.

În ultima seară, a căzut și ultima redută a detox-ului: ne-am luat un litru de rom odios, care lăsa un zaț precum cafeaua, pe care l-am băut. De atunci nu mai suport romul nici în ceai sau bomboane.

În dimineața celei de-a șaptea zile, aveam capete de vaci pe umeri, cântărind tone. Am decis că dacă am mai fi rămas, s-ar întâmpla ca-n Hitchcock, ori cabanierul ne-ar ucide pe noi, ori noi pe el, așa că, pe o ploaie ceva mai măruntă, am luat-o lipa lipa în jos spre Răchițele.

Și-l pune naiba pe prietenul meu să spună ceva. “Știi” zice “dacă unul dintre noi ar începe acum, prin absurd, să fredoneze o melodie stupidă, n-am mai lăsa-o până în Cluj”. “Cred”, zic eu, “că ne-am putem abține”. “Hai să vedem” zice el și, după câteva secunde, începe să fredoneze melodia aia tâmpițică a celor de la Ricchi e Poveri, “Piccolo Amore”. Evident, în ritmul pașilor și cu ploaia aia, am dus-o până jos. Cum tăcea unul, o relua celălalt. Era ca râia: nu puteam scăpa de ea.

Ei bine, ce credeți că fredonez de trei zile încoace, ca-n Miorița? Cea mai proastă melodie Iris din toate timpurile – “Nu te opri” -, o piesă care m-a enervat mereu. Mă opresc câteva minute, răsuflu ușurat, zic că am scăpat, apoi uit și reîncep s-o fredonez, cu versurile ei cretine (“Viața pe nimeni n-așteaptă / Urc-o din treaptă în treaptă”…).

Voi de ce melodie stupidă nu puteți scăpa?

P.S. Acum, că tot v-ați amintit-o, încercați să și scăpați de ea :)

P.P.S. Mihai, foarte talentatul grafician care ilustrează aceste articole, spune că fenomenul se numește “Earworm”. Așa o fi, mie deja mi-a ronțăit juma de ureche.

 

Tu ce zici?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Webmentions

  • mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 182) October 3, 2019

    […] Tu de ce melodie stupidă nu poți scăpa? (V-aș putea răspunde și eu la întrebarea asta, dar se face foc și pară radarul uman. Care radar uman a lălăit toată vacanța o melodie venită de undeva din analele muzicii ușoare românești și care mi-a rămas adânc săpată pe cortex); […]