Cum mă manipulează soția. La cumpărături.

A scrie un asemenea ghid este ceva plin de obrăznicie, ca și cum ai pretinde că ai înțeles pe deplin toate legile de funcționare ale Cosmosului. De aceea precizez de la început: e doar ceea ce am reușit să înțeleg, aproximativ 1 la mie.

Suntem într-un magazin. Probez o cămașă.

– Ei? întreb, așteptând reacția soției „pfaiii, ce bine-ți vine!”.

Continue reading

Pro și contra mersului cu bicicleta prin București

cyclist_car_wide

Mica terapie de fiecare zi

de Corina Georgescu

psihoterapii.com

Sunt multe motive pentru care bicicleta este mijlocul de deplasare cel mai indicat prin oraș. În primul rând, am cronometrat: în timpul orelor de vârf, ajung aproape în același timp la cabinet dacă merg cu bicicleta sau dacă iau cu mijloacele de transport în comun. Automobilul aproape că iese din discuție. Ce înseamnă să mergi cu mașina prin București? Să te izolezi de ceilalți, să te enervezi pe ceilalți, să fii singur într-o cutie de metal și sticlă.  Continue reading

Distruge Facebook apropierea?

Iubirea departelui nostru
de Corina Georgescu

facebooklogo1În studiul Kross – Verduyn, realizat în 2013, 82 de useri Facebook, având vârste de aproximativ 20 de ani, au fost de acord să le fie monitorizată timp de două săptămâni activitatea pe respectiva rețea socială și să ofere, de cinci ori pe zi, detalii despre starea lor psihică în acel moment. Când cercetătorii au analizat rezultatele, au descoperit un lucru: cu cât un voluntar folosea mai mult Facebook, cu atât își descria starea sa psihică ca fiind mai rea. De asemenea, au fost rugați să dea un rating propriei stări de fericire, la începutul și la sfârșitul studiului, iar cei care foloseau frecvent Facebook au înregistrat declinuri mai mari la acest capitol.  Continue reading

Pro și contra fumatului în spații publice

Falsul inamic numărul 1

de Corina Georgescu

psihoterapii.com

Odinioară era folosit pentru calmarea nervilor, dar astăzi nimic nu enervează, se pare, mai mult decât fumatul. A devenit răul suprem și universal, inamicul public numărul 1, ucigașul suprem. Legea anti-fumat este dezbătută în Parlament, la Curtea Constituțională și pe Facebook mai mult decât unele mult mai importante pentru viețile noastre, dar în fața acestei perdele de fum nimeni nu strâmbă din nas.  Continue reading

Praga sau Budapesta?

Alchimia timpului

de Elena Georgescu

Iubesc Praga pentru tramvaiele ei diverse, de la cele cu „ochişori” rotunzi, cele de la începutul secolului trecut ori cele moderne, cu forme de nave spaţiale. Pentru funinginea pe care veacurile au aşezat-o într-un degradé vertical pe faţade, pe care oamenii au ales să o lase acolo, ca o veritabilă mărturie a timpului. Iar deasupra negrelii se află, în proporţii delicate, aurul tutelar al oraşului, pentru a cărui imposibilă obţinere „Împăratul alchimiştilor”, Rudolf al –II-lea de Habsburg, a plătit cu defenstrarea colecţiei sale de artă şi cu coroana.

Urcând spre castel, te gândeşti că personajul lui Kafka nu a reuşit să ajungă acolo, tocmai pentru că sunt atâtea drumuri şi cărări întortocheate care te obligă la zăbavă, fie pe uliţele de deasupra bisericii Sfântul Nicolae, fie pe colinele verzi din Malá Strana, fie prin superbele grădini regale.

Îi iubesc pe praghezi pentru că respectă şi alchimia stomacului, mâncarea şi licorile fiind diverse, gustoase şi nepustiitoare de buzunar. Iubesc Praga pentru străvechiul orologiu astronomic din care nu întotdeauna, la oră fixă, apostolii mecanici ies la apel, semn de rău augur şi splendidă metaforă a unui ceas care nu arată doar timpul, ci şi vremurile.

Dar în primul rând o iubesc pentru liniştea plină de murmure din Piaţa Oraşului Vechi, unde, seara, după ce apostolii s-au dus la culcare, poţi sta pe caldarâm, printre alte sute de turişti, ascultând domoala trecere a timpului.

O femeie strălucitoare

de Adrian Georgescu

Ca niciun alt oraş european, Budapesta este o continuă petrecere-surpriză. Când pătrunzi apoi în inima oraşului, în faţă îţi explodează o deschidere imensă în care Dunărea uneşte, mai degrabă decât desparte, vechile oraşe ale Budei şi Pestei, opusuri complementare, asemenea simbolurilor yin şi yang.

În această luptă, nicio parte nu a reuşit să o sufoce pe cealaltă, toate sfârşind prin a seduce laolaltă. Doar un exemplu: Marea Sinagogă, cea mai mare din Europa, este construită într-un stil arhitectural maur-bizantin, iar înăuntru se află o orgă, instrument specific bisericii creştine. Până şi din acel secol şi jumătate în care Ungaria a fost sub dominţie turcească au rămas două băi şi mormântul lui Gül Baba, războinicul-imam, poetul rozelor, aflat pe o stradă lăturalnică din Buda. Misterul continuă şi în adâncime, pe sub oraş aflându-se o altă operă de artă: cea de-a treia linie de metrou ca vechime din lume.

Ars de turci, bombardat de americani, ciopârţit de sovietici şi cu podurile năruite de germani, oraşul a reizbucnit după fiecare dezastru cu aceeaşi forţă vivantă. Budapesta nu are aurul Pragăi, nici sutele ei de clopotniţe, are însă acea sevă a vieţii veşnice, un erotism aparte, ca o femeie cu o mie de aparenţe şi nicio vorbă în plus care să-i ştirbească misterul.

Iar seara, când malurile Dunării se îmbracă în lumini, puţine sunt locurile, altele decât acesta, în care ţi-ai dori să fii.

Cum e mai bine: angajat sau pe cont propriu?

Plasa de siguranţă

de Elena Georgescu

Părerea mea este că, înainte de a face pasul spre independenţă, fiecare trebuie să reflecteze foarte bine dacă această schimbare i se potriveşte cu adevărat.

Brusc, toate straturile de protecţie aflate între tine şi lumea dezlănţuită dispar. Când eşti angajat, dacă nu ai chef de muncă, te poţi fofila ori ruga un coleg să te înlocuiască. Dacă greşeşti ceva, rezolvi problema cu un şef – deci cu un om pe care, în pofida relaţiei ierarhice, îl cunoşti -, nu cu un străin nemulţumit, iar în cazul nedorit al unui proces nu ai „mantaua” serviciului juridic din respectiva companie. Şocul cel mare e însă, ca independent, contactul direct cu lumea legilor, a paragrafelor, a excepţiilor, a taxelor şi a impozitelor, a asigurărilor medicale şi a pensiilor, a chitanţelor, deconturilor şi facturilor, tone de maculatură care trebuie completate atent şi predate la timp. Ca urmare, rişti să te vezi mai des cu contabilul şi cu avocatul decât cu prietenii.

Să–ţi faci propriul program, să lucrezi când vrei, da, reprezintă o plăcută libertate! Descoperi însă curând că nu-ţi poţi respecta programul cel lejer şi că ajungi să lucrezi noaptea. Înainte, când veneai acasă, problemele  de la serviciu rămâneau la serviciu, acum serviciul se mută acasă. Sărbătorile sunt afectate, nu-ţi mai vine să refuzi un telefon legat de slujbă după o anumită oră, cum făceai înainte.

Să devii propriul şef nu e greu, cu adevărat dificil este să fii propriul angajat şi să reuşeşti să te pui la muncă.

Poţi, eşti

de Adrian Georgescu

Din când în când, trebuie să te testezi, să afli din ce material eşti compus, cât de bun şi de competitiv eşti cu adevărat. Într-o companie, straturile-tampon despre care vorbeşte soţia mea te protejează, însă deseori te şi împiedică să afli răspunsurile corecte. Uneori, nu trebuie doar să calculezi, ci să şi rişti. E ca la lecţiile de înot: până nu eşti aruncat în apă, instinctul nu intră în acţiune.

Alegând să lucrezi pe cont propriu, pierzi protecţia, dar câştigi libertatea, care presupune, mai ales, deschidere şi dispariţia restricţiilor. Faptul că nu mai ai un spate asigurat te face să fii mereu orientat către înainte. Lucrezi cu cine vrei, când vrei, eşti unicul responsabil de ceea ce ţi se întâmplă. Numai de unul singur eşti supus adevăratei concurenţe, pentru că îţi forţezi permanent limitele, te adaptezi, evoluezi. Paradoxal, deşi eşti în competiţie cu orice instituţie sau persoană din domeniul tău de activitate, cel cu care te compari şi te lupţi permanent eşti, în primul rând, tu însuţi.

Tot ceea ce faci – bun sau rău, inspirat ori nu – te reprezintă doar pe tine, nu un departament, nu o companie sau un trust, nu o siglă ori un grup de litere. Poţi, eşti, nu poţi, îţi rămâne varianta reangajării.

Nu în ultimul rând, din afară vezi totul mai clar. De pildă, colaborez în continuare cu ziarul la care, până acum vreo doi ani, eram angajat. Acum, întâlnindu-mi foştii şefi cam o dată pe lună, descopăr cu o oarecare surprindere că mi-au devenit mult mai simpatici.