Topul prostănacilor

stupid01

Ca mod de comunicare, nu suport gif-urile. Reprezintă tot ce e mai nociv din lumea actuală: superficialitate și înlocuirea cuvintelor prin imagini. E posibil ca peste vreo zece ani să nu mai știm să ne exprimăm stările decât prin gif-uri 3D animate și prin strâmbăturile emoticoanelor.

Ca așchii simpatice desprinse din realitate, îmi plac însă la nebunie. Am chiar un top al celor mai hazlii astfel de filmulețe, pe care îl puteți vedea mai jos. Când sunt trist ori prea încrezător în inteligența umană, mă uit la ele și-mi trece.

Vouă ce filmulețe vi s-a părut cele mai tari? Puteți vota sub articol – aveți voie la trei opțiuni. 

Continue reading

Cum va face domnu’ Dragnea din România cea mai bogată țară

i-promise-fingers-crossedL-am ascultat aseară pe domnu’ Dragnea descriind cât de bine o vom duce sub conducerea sa. Fac un rezumat.

Moș Crăciun nu va mai veni să dea, ci să ia cadouri de la români și să le ducă la bieții copii scandinavi.

Punctul de pensie va crește atât de mult, încât va deveni virgulă de pensie, iar un pensionar român își va permite să angajeze doi nemți să-l ajute la tragerea troller-ului și la certatul prin autobuze.  Continue reading

Vreau un premier condamnat penal!

Nu știu de ce insistăm cu moftul ăsta că premierul desemnat nu trebuie fie condamnat penal. E o discriminare față de toți oamenii care au furat cinstit și constant în această țară. Mâine-poimâine veți avea absurda pretenție ca premierul să aibă ceva școală ori să știe o meserie.

Dacă a furat, înseamnă că e deștept, doar dacă a fost prins înseamnă c-a fost prost. Cu siguranță însă că, fiind propus de un mare partid politic, a fost mai mult deștept decât prost.  Continue reading

Cabina telefonică

Sub fereastra mea se află o cabină telefonică. E inutilă ca un guvern, căci nu prea mai există bucureştean fără două sau chiar trei telefoane mobile.

Rar, când plouă şi sunt rafale de vânt, cineva se mai adăposteşte acolo, iar în plictiseala la care e silit ridică receptorul, apasă de câteva ori tastele, citeşte eticheta pe care cineva a scris că vinde urgent un apartament.   Continue reading

Fără tehnocraţi!

Ideea aducerii unui tehnocrat în fruntea guvernului e proastă. În primul rând, ar fi un anonim, o enigmă, în timp ce politicianul de profesie ne e deja familiar: a devalizat cu responsabilitate, a furat cu dăruire, a minţit generos. Apoi, specialistul e competent într-un singur domeniu, în timp ce omul politic se pricepe foarte bine la orice, mai ales la acel lucru ce trădează iscusinţa universală: apariţia la televizor.

Lumea crede că pentru un om politic e uşor să apară pe micul ecran. Nu este adevărat. În primul rând, trebuie să deprindă solemnitatea unui agent de circulaţie ce oferă explicaţii la normă după un accident. Spunând că ţara a fost lovită, transportată la spital, cu multiple leziuni şi puţine şanse de supravieţuire, el sugerează astfel nu doar că inutila lui prezenţă la locul accidentului va pune ordine în haosul existent, ci şi că, dacă ar fost acolo din timp, catastrofa nu s-ar fi produs.

Atenţie însă: spre deosebire de agentul rutier, omul politic ştie să arate empatie pentru victimă, compunând din fiecare muşchi facial, rid de pe frunte şi fir de păr un tablou demn-întristat, deşi locul adevăratei dureri nu apare, în general, în cadru. În plus, va evita termenii vagi. Nu auzi un lider al opoziţiei folosind expresii impersonale precum „totul s-a produs pe fondul nerespectării unor reguli …”, el va identifica întotdeauna rapid şi precis vinovaţii în cei care circulă pe sensul opus al spectrului politic, care au greşit grav, neacordând prioritate.

Aflat la putere, politicianul cunoaşte secretele asumării de responsabilitate astfel încât să nu poată fi tras la răspundere. Fostul premier a făcut-o de câteva ori şi tot ce poate păţi pe viitor este să primească nişte pălmuţe moi în creştet de la preşedinte, asemenea bătrânelului chel din Benny Hill. Înlăturat de la putere, un om politic ştie să iasă din scenă ca un antrenor de fotbal demis pe nedrept, deşi a retrogradat ţara. „Mă veţi regreta”, spune din vorbe şi din gesturi, ceea ce reprezintă purul adevăr: cum toate merg constant din rău în mai rău, va veni un moment în care memoria colectivă îl va absolvi de vină, aducându-l din nou pe banca tehnică.

Poate un tehnocrat să joace toate aceste roluri? Mă îndoiesc. Un adevărat specialist, pus în fruntea ţării, ar încerca să facă ceva. Nu. Ne trebuie un om care să nu facă nimic, dar care să se achite extrem de conştiincios de această sarcină importantă.

Ce mult ne lipseşti, Majestate!

Cine a deschis ieri televizorul nu putea să nu rămână uimit de inflaţia ştirilor politice. Într-un interval de numai câteva ore, am asistat la crearea de numeroase vârtejuri în mlaştina instituţiilor conducătoare: votarea în plenul Parlamentului pentru o nouă conducere a BNR, depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului, o asumare guvernamentală, de data aceasta legată de legea pensiilor, o cerere de sancţionare a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În acelaşi timp, numeroşi oameni se aflau în grevă. Acestora, premierul le-a propus amânarea protestelor până după alegerile prezidenţiale, spre a fi regăsit, câteva ore mai târziu, în fruntea unei adunări ce dezbătea modurile posibile în care poate fi susţinut actualul preşedinte, la respectivele alegeri.

Ocuparea postului de ministru de interne nu a contat în vederea organizării unei lupte cât mai eficiente împotriva infracţionalităţii, a fost doar o miză legată de o cât mai avantajoasă numărare a voturilor. Partidul care a pierdut postul s-a retras din guvern spre a se regupa în Parlament, unde a organizat o altă baricadă.

Suntem într-un stadiu în care alegerile – teoretic, cel mai important moment al unei democraţii, în care există şansele examenului în faţa electoratului, a dezbaterii publice, a primenirii instituţiilor – au devenit cel mai toxic moment pentru ţară. Fiecare chemare la urne e precedată de lupte neruşinate. Ieri, dacă seismul ar fi scuturat scoarţa terestră nu în Vanuatu, ci în Vrancea, aceşti oameni, după o temporară pitire sub grinzi sau tocuri de uşă, ar fi continuat să se lupte pentru posturi, contracte şi putere.

Momentul actual ne arată – în ceasul al treisprezecelea, din păcate – ce mult am fi avut nevoie în tot acest răstimp de Regele Mihai. Ţinut ani de zile în afara graniţelor, ca un paria, jignit în nenumărate rânduri, a fost transformat în pericol public pentru popor, când, de fapt, Majestatea Sa reprezenta un pericol tocmai pentru această clasă politică sălbatică. S-a spus că este prea în vârstă, dar iată că, două decenii după momentul primelor mistificări, Majestatea Sa este mai vie decât spectrele ce populează actuala viaţa noastră politică.

Îndrăznesc să cred că monarhia, indiferent de formele în care s-ar fi instituit, ar fi fost un sistem de apărare mult mai bun în faţa acestor microbi care ne mănâncă din interior.