Toți ne-am pierdut un pic mințile

De la început o spun, ce a făcut Serena Williams în finala de la US Open e nepermis. După ce antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, aflat în tribune, a făcut un semn ce poate fi asociat unei indicații tehnice, lucru interzis de regulament la acest turneu, jucătoarea a fost penalizată. Ea a protestat, apoi a insultat arbitrul, amestecând fără noimă acuze și argumente emoționale, încercând să câștige simpatie și susținere. A pierdut partida, în miezul unui circ de nedescris.  Continue reading

Ce s-a întâmplat cu umorul? (2) Corectitudinea politică.

Cleavon Little în Blazing Saddles

Acum mai bine de cinci ani, Rowan Atkinson (interpretul lui Mister Bean) spunea într-un interviu că „ar trebui să ni se permită să ne insultăm între noi”. „Marea problemă cu scoaterea în afara legii a insultei e că multe alte lucruri pot fi categorisite astfel. Critica, ridiculizarea, sarcasmul, ușoara deviere de la punctul de vedere ortodox, toate pot fi interpretate drept insulte”, zicea comicul.

Corect. Aș încerca să aplic și un criteriu mai degrabă contabil: ce am câștiga și ce am pierde, la nivel de societate globală, prin “cumințirea” umorului?

Pe de-o parte, nicio persoană sau categorie socială nu trebuie să se simtă jignită ori discriminată. OK.

Pe de altă parte, libertatea cuvântului e sfântă. De asemenea, OK.

Numai că astea două se cam ciocnesc conceptual. Unde se trage linia? Și, mai ales, cine o trage?  Continue reading

Ne prostim

De la un timp, sub titlul fiecărui articol publicat de Reuters e înscris și timpul mediu necesar parcurgerii respectivului text. Acesta a scăzut constant și rareori mai depășește 3 minute. Și-așa bănuiesc că se trec numere mai mici, ca un fel de doping pentru cititorul actual: „Hai că poți! Rezistă! Mai sunt doar câteva secunde de chin!”.

În curând, vom comunica doar prin gif-uri animate și emoticoane, iar creierul va mai livra materie cenușie de maximum trei clicuri.  Continue reading

Ce se întâmplă cu noi?

Am citit multe ce s-au scris despre imaginile video cu crimele de la metrou. Scriu „crime” pentru că au fost mai multe: una, a bietei fete împinse în calea trenului; celelalte, nenumărate, s-au petrecut în psihicul celor care au văzut aceste imagini, chiar dacă ei nu realizează asta.

Martorii primei tentative de asasinat – care a avut loc în stația Costin Georgian, în jurul orei 15:35 –, înțeleg, n-au avut nicio reacție. Bănuiesc că s-au blocat ori că au crezut că „așa ceva n-are cum să fie adevărat”. Așa a fost posibilă crima de la Dristor 1. Continue reading