Avem siglă, căutăm echipă

Ne-am fi calificat la World Cup 2018 doar dacă ne anexa Rusia. Așadar, sistemul trebuia schimbat, nu insigna.

Pentru a face o nouă siglă a echipei naționale ar trebui, mai întâi, să avem o echipă națională. Ce-am văzut pe gazon la intonările de imn din ultima campanie de calificare au fost niște ghetuțe pregătite pentru venirea lui Moș Nicolae. Din ele ar fi trebuit să crească niște jucători. Dar Moș Nicolae ăsta, de vreo patru ani, tot întârzie să apară. Cu alura-i discretă de acordor de piane și de prinț al frizeriilor de pe vremuri, domnul președinte ne bântuie din când în când acvariile electronice, emițând bule, apoi dispare.  Continue reading

România, muzeul veșniciei

Pentru a organiza patru meciuri la Euro 2020, trebuia să facem niște lucruri de care oricum aveam mare nevoie. Nu le vom face.

Cam o dată pe an, apare știrea asta că nu suntem în grafic cu pregătirea pentru Euro 2020, competiție la care România trebuie să găzduiască trei meciuri din faza grupelor și unul din optimi. Dar care-i știrea?

Caietul de sarcini al României pentru Euro 2020 cuprindea, deloc întâmplător, lucrurile de care aveam nevoie și fără această competiție și de care vom avea în continuare nevoie și după ea.

Știți ce vor zice când – nu peste mult timp – UEFA va da organizarea acestor meciuri unei alte țări? “Foarte bine! Cum să vină străinul la mine-n țară și să-mi spună el mie ce să fac eu pentru românii mei?”. Iar “românii mei” vor chiui și vor aplauda ca focile, de bucurie că “străinul rău” a mai luat una peste bot. Nu ne vindem țara ca s-o fure șeful, insulă cu insulă. N-ar trebui să-i spună “sindromul Stockholm”, ci “sindromul România”, bucuria absurdă și continuă de a-ți alege ca un hoț ca stăpân. Continue reading

Nimicul care ne umple viața

“Mayweather versus McGregor” reprezintă viitorul sportului, adică totul pentru emoție și bani.

“Mai rămâne să vedem freestyling şi-n box” scriam, acum nu mult timp, într-un text despre transformarea unor discipline sportive. Nu credeam că va veni atât de repede confirmarea, în ceea ce trebuia să rămână în istorie drept “The Biggest Fight in Combat Sports History”. Sau “The Money Fight”. Mayweather versus McGregor.  Continue reading

Naționala de baba oarba

Problema nu-i doar că jucăm foarte prost fotbal, ci că o facem în modul cel mai urât cu putință.

Ca spectatori, știți ce facem noi, de fapt, la meciurile naționalei? Sperăm ca adversarii să facă vreo trei-patru greșeli în lanț, iar ai noștri să nu lufteze din careul de șase metri ori să nu se accidenteze mortal încercând să împingă mingea în poartă.

Uneori, te gândești că scopul acelor 90 de minute nici nu mai e introducerea balonului în plasă, ci parte din rutina de relaxare dinaintea meciului. Plimbarea prin parc, mersul la Mall, vizionarea unui film la cinema, apoi o fugăreală prin iarbă.  Continue reading

Maradona. De ce nimeni nu va fi ca el

Printre filmele mele favorite de pe YouTube sunt secvențele “Best of Maradona”. La atâția ani de la retragerea lui, tot răsar scene noi, tremurate și șterse, ca niște mici dovezi de geniu înfruntând uitarea. Chiar și fazele cunoscute mă surprind cumva de fiecare dată. Conțin o perfecțiune tumultuoasă, ceva care cumva împacă și grația, și geometria, descoperind un drum mai scurt între două puncte decât linia dreaptă.

Maradona a avut ce altora le-a lipsit: nu doar o dragoste orbitoare pentru minge, dar și furia, acea calitate pe care italienii o denumesc “grinta”, o combinație între determinare, curaj și voință. Cine i-a spus “Butoiașul atomic” a fost un poet. Maradona nu pleca la atac: se prăvălea peste adversari, exact ca un butoiaș plin cu praf de pușcă. Era de parcă împlinea o răzbunare de familie aflată pe teren de câteva generații.  Continue reading