Anul grației în tenis

Cu prilejul a patru ani de parteneriat dintre Stella Artois și Turneul de Tenis de la Wimbledon, vă prezint articolul de sfârșit al competiției (P)

Pentru mine, meciul turneului de la Wimbledon a fost Nadal – Müller, deși niciunul n-a ajuns în semifinale. Luxemburghezul, cu figura lui pe care te aștepți să o vezi mai degrabă în spatele unui ghișeu, cetățeanul european prin definiție, cu prenume frânc și nume teuton, a fost jucătorul meu favorit. Dârz, spectaculos, modest.

Dar înaintea tuturor, bineînțeles, a fost Federer, omul de povestit nepoților. Ați observat?, când se duce spre scaun, chiar și după cel de-al optulea game consecutiv câștigat, el are totuși grimasa aceea de om preocupat, parcă-l doare un pic o măsea ori parcă i s-a mărit peste noapte întreținerea. Și nu joacă teatru: asta-i forma lui de a fi cel mai bun, să rămână mereu în meciul ce se joacă mai întâi în mintea sa apoi pe teren.  Continue reading

Ce voi lua cu mine pe Camino de Santiago

Când am fost prima oară pe El Camino del Norte, bagajul meu cântărea cam 15 kilograme. Nu pare greu la citit, dar după zece kilometri aveai senzația că duci 30 de kilograme. Aveam inclusiv un castronaș și cănuță de inox pentru servit masa :) . După vreo patru etape, înaintea unui urcuș lung, în plin soare, am oprit într-un orășel, în fața unui ghișeu poștal, și am trimis acasă un colet de două kilograme (erau și castronașul și cănuța acolo). Evident, după aia tot greu a fost, dar nu atât de greu.  Continue reading

Începem un nou Camino! De ce mergem pe jos?

El Camino de Santiago este un pelerinaj care se desfășoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în orașul Santiago de Compostela. El Camino del Norte este varianta nordică a acestui traseu, lungă de aproximativ 840 kilometri, parcursă de pelerinii creștini de la est la vest, când sudul peninsulei iberice era cucerit de către mauri.

Acum patru ani, soția mea și cu mine am fost pentru prima oară pe Camino del Norte, dar am parcurs doar două treimi din traseul întreg (aproximativ) până la Santiago de Compostella. Anul acesta, am vrut să o luăm de la început, adică din orașul Irun, aflat la granița Spaniei cu Franța. Astfel, vom bate cu pasul patru provincii spaniole, de-a lungul a circ 840 de kilometri – Țara Bascilor, Cantabria, Asturias și Galicia – de o frumusețe incredibilă.  Continue reading

Recordurile ciudate ale turneului de la Wimbledon

În cadrul acestei serii de articole oferite de Stella Artois, v-am pregătit și niște întâmplări mai puțin obișnuite din istoria turneului londonez. Câte știați? (P)

1. La finala primei ediții a turneului, din 1877, au asistat doar 200 de spectatori, iar biletul a costat doar un șiling (a douăzecea parte dintr-o liră sterlină). Spencer Gore, campionul acelei ediții, era convins că tenisul nu va avea succes la public. Pentru victoria lui, Gore a fost răsplătit cu 12 guinee (aproximativ 13 lire sterline).  Continue reading

Prințul acela discret

Cum de-a rezistat Gilles Müller în fața lui Nadal și a publicului londonez?

Foto: EPA

Interesantă desfășurarea partidei Nadal – Müller de la Wimbledon, câștigată de ultimul după aproape cinci ore de joc, în ciuda faptului că publicul l-a încurajat frenetic pe favoritul spaniol. Sunt de acord cu explicația lui Tolo, dar nu în toate cele. De pildă, argumentul numărului de autografe nu stă în picioare. Sunt mai mulți amatori de semnături la Nadal decât la Gilles Müller din același motiv pentru care s-ar strânge mai mulți doritori la Beyonce decât la Diamanda Galas: e doar o măsură a popularității.  Continue reading

Cele mai mari surprize de la Wimbledon

Anul acesta, au fost câteva rezultate neașteptate. Kvitova a fost învinsă de Brengle, iar Pliskova de Rybarikova. La băieți, Wawrinka a fost eliminat de Medvedev, Nadal de Muller, Monfils de Mannarino. Aceste rezultate nu se compară însă cu marile surprize din istoria turneului londonez, pe care vi le reamintesc, în acest articol oferit de Stella Artois. (P)

1. „Cine e băiatul acesta cu părul roșu, urâțel, pistruiat și cu prenume rusesc?”, se întreba toată lumea în 1985, când Boris Becker a “explodat” la Wimbledon. Avea 19 ani, de-abia în urmă cu două săptămâni câștigase primul turneu, la Queens’s Club, dar încet-încet a urcat în tabloul londonez. A trecut atunci, printre alții, de Nystrom, Mayotte, Leconte și Jarryd.  Continue reading