Top 3 terase din București

1. Bistro La Donna. Se află aici, în cartierul care-mi place cel mai mult din București, între Vatra Luminoasă și Baba Novac, la intersecția străzilor Țuculescu cu 7 Drumuri. Muzică rock (deși zilele trecute și-a “făcut loc” și un CD cu CC Catch), aer de cârciumă de cartier, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Zona, dacă n-o știți, este încântătoare, având multe case și clădiri de două-trei etaje, cu grădini.

Continue reading

Haideți să facem un om de zăpadă!

20170111_1821031Când eram eu mic, orice pantă devenea derdeluș. Stăteam la Obor. Știți intrările în hală, cele din față, care acum sunt pline de tarabe? Atunci erau pline de sănii, ba chiar erau și unii cu patine și schiuri. Ningea cu copii.

Țineam sania într-un compartiment aflat deasupra frigiderului. Când ningea, o luam cu noi din reflex, așa cum cei mari luau o sacoșă, că nu se știa la ce coadă se vor așeza pe drum.  Continue reading

Pro și contra mersului cu bicicleta prin București

cyclist_car_wide

Mica terapie de fiecare zi

de Corina Georgescu

psihoterapii.com

Sunt multe motive pentru care bicicleta este mijlocul de deplasare cel mai indicat prin oraș. În primul rând, am cronometrat: în timpul orelor de vârf, ajung aproape în același timp la cabinet dacă merg cu bicicleta sau dacă iau cu mijloacele de transport în comun. Automobilul aproape că iese din discuție. Ce înseamnă să mergi cu mașina prin București? Să te izolezi de ceilalți, să te enervezi pe ceilalți, să fii singur într-o cutie de metal și sticlă.  Continue reading

Ne trebuie o femeie

Nu poţi să mergi cincizeci de metri prin Bucureşti fără să-ţi sară în faţa ochilor o plăcuţă pe care scrie „Lucrare realizată cu sprijinul Primarului sectorului n, Xulescu”. Sau „cu voia primarului …”, „…sub îndrumarea…”, „… la iniţiativa…”, „din bunăvoinţa”, „… la comanda”. Aşa cum marile catedrale au pus la vedere numele întemeietorului, în Bucureşti, aproape fiecare gărduleţ sau bătător de covoare consfinţeşte nemurirea vreunui Mecena din bani publici. Mai lipsește să vedem aceste nume dăltuite în rahații de câine.

Din punct de vedere istoric, procedura nu e nouă: se pare că şi în Egiptul Antic existau anunţuri cu „Piramidă construită de Kheops şi recondiţionată termic de Mikerinos”, dar acestea n-au învins trecerea mileniilor. În Capitală e invers: anunţul se prezintă mult mai durabil decât opera, pare că se va putea citi şi atunci când metrul pătrat de asfalt deasupra căruia a fost aninat va fi din nou sfărâmat de pickhammere.

E unul dintre motivele pentru care mi-ar plăcea ca o femeie să fie primar general. Bărbaţii nu au numai obsesia dimensiunilor vaste, ci şi pe aceea a veşnicei erecţii. O doamnă n-ar străpunge Dealul Filaretului doar pentru a-şi dovedi potenţa edilitară la o vârstă înaintată, n-ar visa la autostrăzi suspendate, nu s-ar lăuda cu metrii şi kilometrii pe care i-a dat în folosinţă. În principiu, dacă aţi observat, ele tac şi fac, la o săptămână după ce ţi-ai impus punctul de vedere într-o dispută conjugală, vezi că a rămas ca tine, dar s-a făcut ca ea.

Aşa s-ar rezolva şi multe dintre disputele din Consiliul General, unde se întârzie o sumedenie de lucrări. Toţi ar pleca acasă convinşi că ideea doamnei primar de a colora blocurile în lila a fost definitiv îngropată, până când s-ar trezi cu câteva bulevarde vopsite . „Ce-i asta? N-am respins culoarea lila?!”, ar urla vajniciii consilieri. „Vai, câtă nepricepere! E fuchsia, domnilor, nu lila…”. Gândiţi-vă însă că nici măcar asta n-ar fi mai rău decât experimentele cromatice făcute în Rahova de impresionistul flamand Van Ghelie.

Ăsta e felul nostru, al bărbaţilor: dacă fapta nu-i urmată de laudă, degeaba e. Se întâmplă ca-n bancul următor, ilustrativ pentru formele împlinirii masculine. „Dintr-un naufragiu se salvează doar un român şi Jessica Alba. Cu ultimele puteri, cei doi ajung înot pe ţărmul unei insule pustii.  Zilele trec una după alta, ei încep să trăiască împreună pe insuliţa care se dovedeşte un mic paradis, cu toate cele trebuincioase vieţii. Totuşi, după vreo trei luni, el devine din ce în ce mai trist. Se plimbă ore în şir pe ţărm, oftând şi privind spre zare. Superba actriţă vine lângă el şi începe să-l descoasă: «Ce e, dragul meu? Pot să te ajut?», «Nu»», răspunde el, oftând lung. «Totuşi, suntem numai noi aici, dacă nu vorbeşti cu mine, atunci cu cine?». «Bine», zice el. Îi dă pălăria lui, îi desenează o mustaţă şi încep să se plimbe pe plajă. La un moment dat, se întoarce spre ea şi o întreabă: «Auzi, moşule, ştii pe cine … eu aici de vreo trei luni?»”.

Cam aşa-i şi cu primarii noştri. După ce că ne …,  mai pun şi plăcuţe cu numele lor, să nu uităm.

Mărirea şi decăderea unor trotuare

Pe vremea primarului Videanu, un studiu foarte scump arăta un lucru pe care mulţi locuitori din Bucureşti l-ar fi putut spune gratis: capitala are nevoie de o reţea modernă de metrou. Nu s-a făcut, de-abia acum se vorbeşte de o magistrală care să ajungă în Drumul Taberei, în timp ce nordul ar putea primi una doar când va deveni sudul Ploieştiului.

În continuare, acest oraş este gândit de parcă în el ar trăi milioane de automobile şi de clădiri, iar omul ar fi un fel de oxiur tolerat în organismul vast de beton şi asfalt. Discutăm despre parcări, aproape deloc despre parcuri, despre „diametrale” şi autostrăzi zburătoare, nu despre pieţe centrale, închise circulaţiei rutiere, în care lumea să se strângă, căci un oraş nu reprezintă doar un teritoriu parcurs de la nord la sud sau invers, ci şi o comunitate. Parcă bucureşteanul s-ar fi născut într-o clădire de afaceri sau pe bancheta din spate a unei maşini. Pentru imaginea noastră, a te urca în automobilul personal e ca şi cum ai accede pe un tron. În alte oraşe mari, oamenii folosesc de nevoie maşini mici, aici e la putere inutilul şi poluantul SUV împărătesc. Aşadar, parafrazând cuvintele lui Henric al IV-lea, „Micul Paris” nu are nevoie de o liturghie rutieră, ci de taxarea celor care şi-ar permite luxul de a străbate zonele centrale în litiere.

Astăzi, pietonii sunt membrii unei secte aflate la marginea legii. Se strecoară temători printre clădiri şi maşinile parcate, căci nu există teritoriu care să fi suferit atâtea mutilări ca trotuarele bucureştene. Colac peste pupăză, aici au fost alungaţi şi bicicliştii, pe care, dacă nu-i omoară poluarea, o face portiera deschisă de un şofer grăbit.

În această ciopârţire sistematică, de o singură înnoire au parte trotuarele, anume de borduri prezentabile şi perisabile, care se trec mai repede decât ghioceii. Pe viitor, e foarte posibil să fie alcătuite doar din cei 20 de centimetri marginali, pe care să facă echilibristică laolaltă pietonii şi bicicliştii. Două luni pe trimestru, cât timp bordurile vor fi schimbate, oamenii îşi vor căuta trasee alternative, prin magistrale subterane care să unească pivniţele blocurilor, ori traversând agăţaţi snopurile de 20-30 de cabluri care unesc stâlpii de beton.

Nici măcar despre damele de consumaţie nu mai poţi spune că fac trotuarul. Spaţiul devenind minuscul şi neofertant, s-au mutat după şirul maşinilor parcate, în plină stradă, stârnind blocaje de circulaţie mai ceva ca agenţii de la Brigada Rutieră.