Îmbrăţişarea care înăbuşă

de Adrian Georgescu

Undeva, prin oraş, există o uzină care produce copii răsfăţaţi, la care lucrează cu normă întreagă mame, mătuşi, bunici şi bone şi unde, de obicei, taţii strălucesc printr-o glorioasă absenţă.

Şi majoritatea vorbesc cu copiii lor de 5-6 ani de parcă aceştia ar avea un sfert de creier. După mine, cu un copil trebuie să vorbeşti normal. Nu cu tonul cu care ai susţine o teză de doctorat ori ai comanda un batalion de puşcaşi marini, dar nici cu vocea aceea piţigăiată de personaj de desene animate, însoţită de pupături umede, ciupituri şi muşcături, pe care cei mici, pe bună dreptate, le detestă.

E o mare diferenţă între tandreţe şi răsfăţ, care nu e un preaplin de dragoste oferită, ci o exagerare care înăbuşă, depersonalizează şi îl face pe copil să-şi piardă reperele. Un abţibild şi un telefon mobil vor avea pentru râzgâiat aceeaşi valoare, una foarte mică, de vreme ce ambele obiecte au fost obţinute doar după o mică repriză de plânsete şi de tăvăliri la stand.

Corcoliţi, înfofoliţi, microfobi, lipiţi de calculatoare şi de fusta mamei, când ies din regatul în care toate lucrurile funcţionează după dorinţa lor, mititeii zei domestici cad direct într-o lume pentru care nu sunt deloc pregătiţi. Mai mult, începe şi şcoala să-i năucească (programa din clasele mici e atât de încărcată, încât ai senzaţia că trec de la bastonaşe direct la integrale). Iar dacă sunt daţi la un sport, acesta e mai mereu înotul, şi atunci cu teama continuă de a nu se zgâria în apă.

Cum creşte o floare

de Elena Georgescu

“Un guvern nu a crescut niciodată un copil”, spunea politicianul american William Bennett, arătând că o autoritate impusă, rece şi inhibatoare nu ia în calcul nevoile emoţionale ori afective ale unui copil. Un părinte ar trebui mai degrabă să urmeze celălalt model de autoritate, dinamică şi raţională, care e recunoscută şi nu impusă, îndemnând la încredere şi respect, nicidecum la frică.

Ca psiholog, petrec o parte din timp cu copii având probleme educaţionale, încercând să “răstorn” genul acesta de “guverne”. Astfel de părinţi nu sunt însă în general dornici de schimbare. Au decis să-şi lase copiii să plângă singuri când erau bebeluşi, “ca să nu se-nveţe prost”, şi nu au înţeles că a-ţi legăna pruncul, a-i cânta, a-l ţine în braţe ori de mână îi conferă acestuia siguranţă şi încredere. Mai târziu îi oferă un mediu familial rece, armat cu reguli stricte şi cu aşteptări, ca şi cum ar avea de-a face cu un ceas pe care, dacă îl întorci, trebuie să meargă precis.

Un copil e însă ca o floare. Dacă acesteia îi trebuie lumină, apă şi un sprijin pentru a creşte drept, copilul are mare nevoie de căldură, de tandreţe şi de încurajare. Doar aşa va simţi că este preţuit, va învăţa să fie tolerant, să aibă încredere în el şi în ceilalţi. El învaţă să trăiască aşa cum deprinde mersul pe bicicletă. Nesigur şi stângaci, are nevoie atât de sprijin, cât şi de libertate, iar marea artă a părintelui este să simtă când trebuie să-l ţină şi când trebuie să-l lase.