Al șaselea cerc olimpic

olympics-graffitiLuni, România a mai cucerit o medalie olimpică, la lupte. “Cum?”, veți întreba, “că Olimpiada de la Rio s-a terminat de ceva timp”. Așa e, dar Olimpiada de la Beijing din 2008 continuă. Decizia Agenției Mondiale Antidoping (WADA) de a reanaliza probe de la JO din 2008 și 2012 a dus la această performanță. E bine că se face dreptate, dar rămâne o întrebare: de ce n-a fost Agenția capabilă să facă acest lucru în 2008, respectiv în 2012? Răspunsul nu se dă în niciun comunicat, căci presupune recunoașterea unui fapt extrem de neplăcut: cei care se dopează sunt mereu cu doi pași înaintea celor care controlează. În acest caz, a durat opt ani prinderea lor.  Continue reading

Cum să te dopezi omenește

Sportivul neprins e campion cinstit. Cam asta e logica sportului mondial astăzi.

serena-maria

Știți care e definiția dopajului? Confirm DEX: „A(-și) administra (în mod nepermis) substanțe chimice stimulatoare spre a obține temporar mărirea randamentului fiziologic dincolo de limitele normale, într-o întrecere sportivă”. Ce înseamnă „în mod nepermis” și ce înseamnă „dincolo de limitele normale”?

Răspunsul corect este că nu trebuie să știm noi răspunsurile, cât timp sunt foruri care se ocupă de asta. Și toată treaba a redevenit politică, un fel de război rece cu sportivi folosiți drept rachete.  Vreți să vă spun ceva? Acest meci între ruși și americani, în care fiecare îi trage celuilalt preșul de sub picioare, este mai palpitant decât orice competiție sportivă, mai ales pentru că întrecerile au devenit extrem de fade. Scoateți-i din calcul pe sportivii români: ați rămas cu ceva după Olimpiada aceasta, de-abia încheiată? Vă amintiți multe meciuri sau competiții?  Continue reading

Elefantul din sufragerie

Atleții ruși se dopează. Asta chiar e o mare surpriză!

World Anti-Doping Agency a denunțat de curând corupția care domnește în atletismul din Rusia. S-au făcut acuzații conform cărora agenția antidoping din Rusia a distrus 1.417 probe, că există un laborator identic cu cel oficial, unde se falsifică probe, că în sportul rus corupția este adânc înrădăcinată, iar trișarea s-a făcut chiar cu complicitatea statului și, mai ales, că Rusia nu e singura țară unde există aceste probleme.  Continue reading

Nesfârşita luptă dintre Lance şi Marco

 

13 iulie 2000 a fost o zi obişnuită în care păcătoşii au urcat Golgota.

Ştiţi senzaţia aceea de uşurare când, în mijlocul visului, îţi dai seama că nu e real şi că tot ce trebuie să faci este să stai liniştit, aşteptând trezirea? Am avut-o noaptea trecută. Eram în puşcărie – o virgulă pusă greşit între subiect şi predicat -, când, printre atâtea feţe tatuate, pline de cicatrici, cu nasuri turtite şi ochi ca lama de cuţit, am zărit figura nobilă şi senină a lui Lance Armstrong.

Atunci am realizat: „Trezeşte-te, e un vis! Lance nu poate fi aici. Indiferent ce ar face, el nu ar fi niciodată condamnat”. Fapta lui nu ar fi fost admisă de nici un tribunal de pe lumea aceasta. Orice judecător ar citi actul de acuzare ar mototoli imediat hârtia şi ar arunca-o la coş. Nu poţi trimite un zeu în boxă când lumea are nevoie de matriţe morale, nu-l poţi îngrămădi alături de vieţaşi, sunt două substanţe care nu se amestecă, însă nu ca uleiul şi apa – care fac parte, totuşi, din aceeaşi lume-, ci ca lacrima de înger şi scrumul de ţigară.

Pentru că el, Lance Armstrong, străbătuse stratul invizibil, dar aproape de netrecut, ce separă lumea oamenilor de cea a miturilor. Era mai-mult-decît-bărbatul, prea mare pentru a mai putea fi mic, înfrânsese şi neiertătoarea boală ce-l atacase în chiar miezul bărbăţiei sale. Bicicleta lui plutea deasupra tuturor victoriilor noastre posibile şi claxona cu forţa sonoră a unui cor celest. Până şi numele părea dat de ursitoarele marketing-ului, o lance purtată de un braţ puternic.

În acest sport al oamenilor purtaţi de propriile picioare pe aripi circulare de maşină, trebuia să vină şi un moment de alegere a combustiei. Orgoliul sau eritropoetina? Cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, au ales benzina albă. Şi atunci, în mijlocul cursei, roţile au decis brusc să se despartă, fiecare a luat-o în sens opus, iar omul a căzut în nas. Dar nici un businessman nu poate acepta ca afacerea să-i crape, aşa cum nici un judecător nu ar dori ca balanţa justiţiei să se frângă în văzul lumii întregi şi zeiţa să ne facă semne cu ochiul peste legătura căzută.

Un singur om i-ar mai putea întinde lui Armstrong citaţia, dar nu mai este printre noi. Marco Pantani, ciclistul dovedit, hărţuit, înfrânt, piratul care şi-a urmat destinul până la ultimele-i consecinţe când, fugărit de toate flotele lumii, s-a retras într-un hotel din Rimini şi s-a predat sieşi. Când steagul negru cu tigvă şi oase cruciş se lăsa ca un giulgiu peste el, într-o altă parte a lumii, un om era înaintat la starea de drapel, înălţat în pulberea gloriei, fâlfâind maiestuos ca o aripă de înger pusă la uscat. Câteva luni mai târziu, când s-a auzit că Lance folosea aceeaşi ambrozie ca toţi muritorii, a ajuns şi el o rufă murdară, dar coşul era deja prea plin.

Îi văd şi acum urcând împreună Muntele Ventoux în 2000, doi evadaţi prinşi în cătuşele aceluiaşi lanţ, două săgeţi despre care credeam că aleargă spre ţintă, când ele de fapt fugeau de arc. Lance înaintează ca un actor pe covorul roşu, de parcă bicicleta nici n-ar fi, în timp ce, în spate, Pantani se târăşte printr-o mlaştină, împingînd ghidonul ca pe coarnele unui plug.

Aşteptăm finalul în vama ultimului vis, nehotărâţi încotro s-o luăm. Spre locul în care adevărul există, dar se plăteşte prin lacrimi şi căinţă, ori către păşunea pe care flutură o flamură cu o singură faţă, ca un ecran de cinema? Ei se îndreaptă către linia de sosire şi bicicletele li se înclină ca nişte penduluri bătînd la unison ultimele clipe ale visului. Un păcătos cîştigă lupta, dar îşi pierde viaţa, celălalt reuşeşte cumva s-o trăiască în continuare, pedalând în gol.

Noi ne trezim, ne întindem şi căscăm.