Anul grației în tenis

Cu prilejul a patru ani de parteneriat dintre Stella Artois și Turneul de Tenis de la Wimbledon, vă prezint articolul de sfârșit al competiției (P)

Pentru mine, meciul turneului de la Wimbledon a fost Nadal – Müller, deși niciunul n-a ajuns în semifinale. Luxemburghezul, cu figura lui pe care te aștepți să o vezi mai degrabă în spatele unui ghișeu, cetățeanul european prin definiție, cu prenume frânc și nume teuton, a fost jucătorul meu favorit. Dârz, spectaculos, modest.

Dar înaintea tuturor, bineînțeles, a fost Federer, omul de povestit nepoților. Ați observat?, când se duce spre scaun, chiar și după cel de-al optulea game consecutiv câștigat, el are totuși grimasa aceea de om preocupat, parcă-l doare un pic o măsea ori parcă i s-a mărit peste noapte întreținerea. Și nu joacă teatru: asta-i forma lui de a fi cel mai bun, să rămână mereu în meciul ce se joacă mai întâi în mintea sa apoi pe teren.  Continue reading

Cele mai mari surprize de la Wimbledon

Anul acesta, au fost câteva rezultate neașteptate. Kvitova a fost învinsă de Brengle, iar Pliskova de Rybarikova. La băieți, Wawrinka a fost eliminat de Medvedev, Nadal de Muller, Monfils de Mannarino. Aceste rezultate nu se compară însă cu marile surprize din istoria turneului londonez, pe care vi le reamintesc, în acest articol oferit de Stella Artois. (P)

1. „Cine e băiatul acesta cu părul roșu, urâțel, pistruiat și cu prenume rusesc?”, se întreba toată lumea în 1985, când Boris Becker a “explodat” la Wimbledon. Avea 19 ani, de-abia în urmă cu două săptămâni câștigase primul turneu, la Queens’s Club, dar încet-încet a urcat în tabloul londonez. A trecut atunci, printre alții, de Nystrom, Mayotte, Leconte și Jarryd.  Continue reading

Sneak attack by Roger

„Nu, nu e ceva lipsit de respect. Foarte simplu” – Roger Federer

Noua „mișcare” adusă în tenis de Roger Federer – apropierea de fileu în timpul celui de-al doilea serviciu al adversarului și lovirea mingii din drop – este, la prima vedere, un joc. Prima reacție este să zâmbești și să te întrebi: „Ce naiba face? Se joacă?”. Până și denumirea „Sneak attack by Roger” este ironică și autoironică: pare numele unui parfum ori a unei linii de confecții.

Veți observa însă, la reluarea cu încetinitorul, cât de greu este ceea ce face Federer. Avansând, culege din reflex o lovitură care – chiar al doilea serviciu fiind – este cea mai puternică din tenis, dându-i traiectorie și tărie din încheietură, într-o străfulgerare.

Continue reading

Semnătura lui Federer

Reverul acela tăiat, ce minune de manufactură în domeniul sportiv!

Să fii inimitabil şi, făcând ceea ce alţii nu pot, să rămâi mereu imprevizibil: câţi sportivi au reuşit aceasta? Vă amintiţi, probabil, saltul lui Michael Jordan din buchetul de jucători, asemănător cu cel al unui delfin ţâşnind din apă, şi incredibila încremenire aeriană care-i urma. Sau pasa lui Earvin Johnson, înaintea căreia nicio moleculă din corpul artistului nu anunţa direcţia voiajului. „Magic” se uita către Pacific, picioarele plecau spre Montreal, dar portocala de piele era deja-n Canare.

Din cartea de unicate a sportului am mai putea aminti driblingul scurt al lui Hagi, ce reteza din tors adversarul, transformându-l în stâlpişor de parcare. Urma demarajul la capătul căruia se zbătea, ca la un buzdugan cu bilă, ameninţarea unui şut mortal. Balistica, ştiinţă indispensabilă cuceririi de cetăţi, nu poate lămuri nici astăzi misterul şuturilor folha seca ale brazilienilor, aşa cum, atunci când pilota Senna, multe legi ale mecanicii strigau după erate. Jeremy Clarkson a observat asta: chiar şi pe liniile drepte, monopostul Lotus al lui Ayrton de la mijlocul anilor ’80 tresărea la limita aderenţei, ca o fiinţă scuturată de fiorii apropierii de limită.

Federer ne va lăsa acest rever tăiat, în ultimul timp o suliţă îndreptată înduioşător spre burta unor blindate. De-a lungul vremii, traiectoria i s-a mai ascuţit, aşa cum se întâmplă cu şira animalelor silite să se adapteze la viteză. Despre tehnologia de realizare există o întreagă literatură inginerească, mici tratate de biomecanică, explicaţii cu unghiuri de 90 de grade în curbura cotului şi aliniamente geometrice între umeri şi şold. Ca buni nespecialişti ce suntem, să notăm doar eleganţa impecabilă a executantului, care parcă şlefuieşte o carenă de navă cu dosul rachetei. De aici şi mişcarea calmă a mingii, în care aceasta, deşi în timpul orelor de serviciu, se mai poate zgâi la oameni ori la micul dezastru al unui pahar răsturnat.

Putem asemăna tenisul cu un joc al seducţiei: dacă elementul masculin (lovitura cu efect ascendent) încearcă, atacă, invadează, cel feminin amână, se piteşte după perdele, arome sau coafuri, purtătoarea se mai lasă văzută din spatele unui văl, apoi, în timp, cedează ori dispare. S-a întâmplat în tenisul de masă, se va întâmpla şi în cel de câmp. Reverul tăiat al lui Federer e una din ultimele flori pe care sportul şi le mai agaţă la butonieră. Priviţi-l bine: semnătura a ajuns la una din ultimele volute, apoi va veni vremea ştampilelor.

 

Frumuseţea de la Indian Wells

Djokovici şi Nadal au jucat o finală de vis, Federer se îndepărtează către orizont.

Finala de la Indian Wells a fost un meci jucat din toţi rărunchii, cu acel amestec de voinţă şi calcul propriu tenisului, un „care pe care” aşteptat de toată lumea să încheie socotelile. Deseori, se auzea doar canonada zgomotelor făcute de minge la întâlnirea cu racheta şi scârţâitul călcâielor pe suprafaţa albastră. Rar, câte un rever tăiat întârzia ritmul de staccato al partidei, iar stopurile la fileu au fost atât de puţine, de parcă n-ar fi fost timp pentru ele. Să amintim că, până după mijlocul setului decisiv, nu a existat un as, ca şi cum Nadal şi Djokovici şi-ar fi refuzat până şi satisfacţia unui punct obţinut fără replică pentru a se lăsa pradă acelui nebunesc „Hai să vedem fără întârziere care-i cel mai bun!”.

Continue reading

Federer şi Nadal

federer-nadal01

La Melbourne se joacă deja de patru ore, iar la 16.000 de kilometri distanţă, în miezul orologiului astronomic din Praga, apostolii mecanici se invită unul pe altul să iasă la mica defilare ce anunţă ora exactă … Tic … la Melbourne, Federer reuşeşte un lung de linie … tac … în Praga, un sfânt de lemn se împiedică şi bătrâna maşinărie, ce nu s-a mai oprit de peste şase decenii, se blochează. Timpul îngheaţă şi …

… generalul chinez Koxinga cucereşte insula Taiwan, după un asediu de nouă luni, într-un inutil efort de a readuce pe tron dinastia Ming. Franţa revoluţionară declară război Marii Britanii şi Olandei, iar la Torino are loc premiera operei “Boema” a lui Puccini.

Numai Federer şi Nadal joacă în continuare, închişi în sânii de sticlă ai aceleiaşi clepsidre, un singur bob de nisip aleargă între ei, de parcă rivalitatea nu s-ar stinge o dată cu timpul, de parcă pe lume n-ar fi altceva de făcut decât să joci tenis, acest sport care aşază mereu o graniţă între adversari. Din racheta elveţianului se ridică un uliu, spaniolul îl ţinteşte cu un smash, iar oamenii îşi sucesc gâturile când la stânga, când la dreapta. O mare pendulă din vertebre cervicale măsoară această înfruntare, nu ceasul, nu tabela, nu Asociaţia Jucătorilor de Tenis Profesionişti, în timp ce, în restul lumii, …

… Texasul se separă de Statele Unite şi Rusia trece la calendarul gregorian. Armata a şasea germană predă armele la Stalingrad, iar ayatolahul Khomeini e primit cu ovaţii la Teheran.

Planeta îşi ţine răsuflarea, lăsându-şi polii să se împuşte cu linii magnetice. Federer aşază secunde la uscat pe fileu, dar artileria spaniolă le ferfeniţeşte imediat. Rolex îi mai dăruieşte compatriotului o doză de moarte, prezentând o umbră rotundă care a căzut puţin peste graniţă.

Pe tronul foştilor săi suverani, Koxinga e scuturat de o criză de malarie şi Generalfeldmarschall-ul Paulus se stinge la Dresda, mângâindu-şi Crucea de Fier. Naveta Columbia se dezintegrează la reintrarea în atmosferă, iar la banca din Zürich, francul elveţian oftează.

“Roger!” ar striga radiofoniştii, dac-ar mai exista, “Rafa!” scandează tribunele de la Melbourne. Un râu de lacrimi se umflă în matcă şi, la 16.000 de kilometri distanţă, orologiul astronomic îşi reia funcţionarea, cu o întârziere de-o fracţiune de secundă, pe care nimeni, cu excepţia poate a ceasurilor atomice, atât de precise şi de rezistente în zilele noastre, nu ar putea-o sesiza.

Sursă foto: deviantart.net