România, muzeul veșniciei

Pentru a organiza patru meciuri la Euro 2020, trebuia să facem niște lucruri de care oricum aveam mare nevoie. Nu le vom face.

Cam o dată pe an, apare știrea asta că nu suntem în grafic cu pregătirea pentru Euro 2020, competiție la care România trebuie să găzduiască trei meciuri din faza grupelor și unul din optimi. Dar care-i știrea?

Caietul de sarcini al României pentru Euro 2020 cuprindea, deloc întâmplător, lucrurile de care aveam nevoie și fără această competiție și de care vom avea în continuare nevoie și după ea.

Știți ce vor zice când – nu peste mult timp – UEFA va da organizarea acestor meciuri unei alte țări? “Foarte bine! Cum să vină străinul la mine-n țară și să-mi spună el mie ce să fac eu pentru românii mei?”. Iar “românii mei” vor chiui și vor aplauda ca focile, de bucurie că “străinul rău” a mai luat una peste bot. Nu ne vindem țara ca s-o fure șeful, insulă cu insulă. N-ar trebui să-i spună “sindromul Stockholm”, ci “sindromul România”, bucuria absurdă și continuă de a-ți alege ca un hoț ca stăpân. Continue reading

Cei care împachetează fumul

Pentru reclădire, propun o soluție modernă ca fotbalul românesc: un sfat al bătrânilor.

În Liga 1, ați observat?, de câte ori un fotbalist se ceartă cu antrenorul, e trimis să joace în divizia a III-a sau într-a IV-a. Asta arată și rolul acestor eșaloane în mentalul nostru: ca locuri de exil, unde se rup corecțional oase, un fel de purgatorii pentru îndreptarea minților rătăcite și revenirea la turmă.  Continue reading

Naționala de baba oarba

Problema nu-i doar că jucăm foarte prost fotbal, ci că o facem în modul cel mai urât cu putință.

Ca spectatori, știți ce facem noi, de fapt, la meciurile naționalei? Sperăm ca adversarii să facă vreo trei-patru greșeli în lanț, iar ai noștri să nu lufteze din careul de șase metri ori să nu se accidenteze mortal încercând să împingă mingea în poartă.

Uneori, te gândești că scopul acelor 90 de minute nici nu mai e introducerea balonului în plasă, ci parte din rutina de relaxare dinaintea meciului. Plimbarea prin parc, mersul la Mall, vizionarea unui film la cinema, apoi o fugăreală prin iarbă.  Continue reading

Maradona. De ce nimeni nu va fi ca el

Printre filmele mele favorite de pe YouTube sunt secvențele “Best of Maradona”. La atâția ani de la retragerea lui, tot răsar scene noi, tremurate și șterse, ca niște mici dovezi de geniu înfruntând uitarea. Chiar și fazele cunoscute mă surprind cumva de fiecare dată. Conțin o perfecțiune tumultuoasă, ceva care cumva împacă și grația, și geometria, descoperind un drum mai scurt între două puncte decât linia dreaptă.

Maradona a avut ce altora le-a lipsit: nu doar o dragoste orbitoare pentru minge, dar și furia, acea calitate pe care italienii o denumesc “grinta”, o combinație între determinare, curaj și voință. Cine i-a spus “Butoiașul atomic” a fost un poet. Maradona nu pleca la atac: se prăvălea peste adversari, exact ca un butoiaș plin cu praf de pușcă. Era de parcă împlinea o răzbunare de familie aflată pe teren de câteva generații.  Continue reading

Freestyle

Acest gen sportiv exprimă nevoia omului modern de a fi singur, totuși admirat de către ceilalți

De câțiva ani buni, din unele discipline sportive – de pildă, schiul, ciclismul, motociclismul, snowboardingul sau fotbalul – s-au dezvoltat noi ramuri, mai apropiate de domeniul artistic, denumite generic freestyle.

Indiferent despre ce disciplină sportivă discutăm, aș constata mai întâi că freestyling-ul e ceva destul de puțin „free”. Ceea ce în rap, de pildă, e o probă de improvizație și-un semn al creativității în sport este de obicei un număr în care pui cap la cap diferite elemente repetate anterior până la atingerea perfecțiunii. Aidoma gimnasticii ori patinajului artistic, aceste elemente au și denumiri: ele nu sunt improvizate. Pe scenă – căci e mai degrabă o scenă – se manifestă 99 de procente de transpirație, doar restul rămânând pentru improvizație.  Continue reading

Orașul care te omoară cu zile

Promisa înviere a Rapidului e ultima coțcărie politică a aleșilor din București

Există lucruri mai triste decât dispariția și rapidiștii sunt pe cale să afle acest lucru. Poți să iubești o echipă care nu mai există în acte, dar e imposibil să ții cu un club care, odată readus din morți, și-ar devora singur istoria și identitatea.  Continue reading