De ce mergem în muzeele Madame Tussaud?

tussaud

N-am înțeles niciodată fascinația oamenilor pentru depozitele cu celebrități din ceară. Oriunde le-am găsit, în Londra, în Amsterdam, în Paris, cozile la intrare erau imense. Prețurile, asemenea.

Adică, să ai la dispoziție tot oraşul, bogăția lui inepuizabilă de forme, mirosuri şi nuanțe, cu oamenii şi străzile şi clădirile lui, să poți intra în orice muzeu, cu picturi, cu sculpturi, cu caleşti, cu instrumente muzicale, cu tot ce a creat omul mai frumos de-a lungul vremurilor, iar tu să preferi nişte momâi.

Serios, de ce?

Continue reading

31…

colectiv2

Mereu cineva știe ce s-a întâmplat. Mereu cineva profită. Mereu cineva numără voturi. Mereu cineva întinde bețe spre buna folosință a taberelor, astfel încât unda de șoc să se disipeze și să nu ajungă spre locurile unde există mereu scheme de evacuare bine puse la punct, sprinklere și extinctoare. Hârtiile cu care se acoperă nu ard niciodată.

Ceilalți? Suntem întotdeauna două tabere, prieteni buni pe Facebook până la prima opinie neîmpărtășită. Minerii împotriva studenților, credincioșii contra ateilor, jandarmii contra manifestanților, maneliștii împotriva rockerilor. Cei care țin cu Steaua și cei care țin cu Dinamo. Cei cu școală și cei fără. Ardelenii și regățenii. Pesediștii și peneliștii. România ta și România celorlalți. Continue reading

Oamenii de pe Camino

Camino de Santiago este un pelerinaj care se desfășoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în orașul Santiago de Compostela. Adevăratul drum înseamnă în primul rând călătorii care-l parcurg.

om-mergand-bun

Pe omul din imaginea de mai sus l-am întâlnit când mai erau câțiva kilometri până la Santiago de Compostela. Urca o pantă încet, prea încet. La început, am crezut că piciorul lui drept era tatuat. Nu era. Nu era nici măcar un picior în adevăratul sens al cuvântului, ci o gambă de plastic. Fabrica silnic pașii aceia, îi scotea unul câte unul din el însuși, ca pe niște găleți de apă din fântână. Mai întâi, se apleca puțin în față, se proptea în cârje și ridica dreptul, apoi îl așeza cu grijă pe pământ și pășea cu stângul. Venea de la începutul drumului, din Saint Jean Pied De Port și astfel trecuse Pirineii. Când l-am depășit și i-am urat „Bon Camino!”, a întors către noi o față numai zâmbet și ne-a răspuns la salut, ridicând una dintre cârje ca un general care comandă atacul.

Continue reading

Cine are nevoie de cai?

„Cazul Letea” nu e o înfruntare între neoecologişti şi oameni pragmatici, între vegani şi „carnivori”, ci e urmarea unei pierderi de rost şi de minţi.

De ce ar trebui caii protejaţi şi măcar un pic respectaţi? Să-mi fie iertată discriminarea, dar rostul porcului sau al oii a fost dintotdeauna hrana, aşa cum ale calului au fost drumul, măreţia şi viteza. Pe când bidiviii mureau cu miile pe câmpurile de bătaie, porcii se îndopau prin coteţe. La fel, statuile ecvestre nu ni-i prezintă pe regi cocoţaţi în spinarea unei oi ori a unei vaci. La scara istoriei, i-au fost omenirii un fel de guvernante, căci sute de ani ne-au ţinut în spate. Apoi, când şi-au pierdut rostul, i-am îndesat sub capote, măsurându-ne puterea tot prin ei. Le-am lipit aripi, s-au cabrat graţios prin sigle, cu panaşuri înfipte în frunte au executat paşi eleganţi, copiii s-au legănat pe duhurile lor din lemn.

Dacă zebrele şi-ar schimba astăzi pijamalele cu unele cafenii, le-am zice cai. Ar fi mai simplu pentru stomac. Dacă, de pildă, toate privighetorile şi-ar pierde trilul, în doi-trei ani le-am răsuci pe toate pe ţepuşe, deasupra focului. Am mânca până şi îngeri dacă ni s-ar arăta în faţa ochilor. Culeşi cu plasa de fluturi în zori, când cade roua, se zice că aripioarele lor sunt fragede şi ajută la prelungirea vieţii.

Să fie la mijloc şi invidia? Chiar şi în grajd, cu şaua pe spinare şi tras de dârlogi ori proptit între hulube, calul pare cumva prea liber. Ce să mai zicem de cazurile când sălbatica bucată de salam în devenire îşi bagă botul printre ulucile gardului ori îl sare nepăsătoare, tropăind peste dreptul nostru la proprietate? Ciudat totuşi, nu băgăm de seamă în acelaşi timp că noi suntem ăia care trăim în rezervaţii, cu ochelari de cal puşi peste ochi.

Avem nevoie de caii aceştia sălbatici măcar pentru a-i vopsi în verde şi a-i lăsa să zburde pe pereţi. Un neam, aproape oricare altul, ar fi păstrat raiul Deltei intact. Noi l-am umplut cu vile şi cu noi înşine, căci avem mare nevoie de spaţiu pentru saloane şi bucătării. Chiar şi în Parcul Naţional Retezat, specia universal protejată, termita umană, şi-a construit câteva muşuroaie.

Ce destin ferfeniţit până la urmă, o remorcă să ducă nişte cai! Acest lung drum către abator arată cât de departe putem ajunge fără generosul efort al copitei şi cât de jos putem cădea acum, când nu ne mai zvârle nimeni din şa. Altfel spus, hai sictir, calule! Am fost prieteni buni cândva, dar ştii care-i problema?, între timp ni s-a făcut cam foame.

Banii mei

Stau la câţiva metri sub mine, în banca de la parterul blocului. De fapt, e un fel de-a spune că stau. În cea mai mare parte a timpul se vântură prin lume, în timp ce eu muncesc să-i înmulţesc şi să le asigur un trai decent. Prin mai, banii mei s-au întors fericiţi din Canare, unde puseseră umărul la cumpărarea unui iaht. Apoi au plecat spre China, unde au reprezentat o infimă parte din tranzacţionarea unei fabrici de automobile.

O dată pe lună mă interesez de starea lor şi banca îmi dă o hârtie din care reiese că sunt bine sănătoşi. Da, recunosc, puteam să fiu un administrator mai responsabil şi să-i investesc cu un profit mai bun. Puteam însă, la fel de bine, să-i pierd la ruletă ori să-i lipesc de frunţile lăutarilor.

După ultimul lor sejur prin Elveţia, au venit cu nişte expresii noi. „Suntem sângele nevăzut al lumii. De ce continui să …?”, foşnea morocănos un „Nicolae Grigorescu”, dar n-am mai apucat să ascult continuarea, pentru că l-am dat rapid la schimb într-un supermarket pe două sute de grame de salam, două pâini şi o bere. Apoi, prin vară, banii mei au vizitat Ciprul, de unde s-au întors spălaţi şi cu planuri mari de viitor. Când am extras o parte din ei din bancomat, vorbeau de „off shore”-uri şi de firme-fantomă, dar au amuţit când au văzut că se duc pe întreţinere şi pe două cărţi, culmea!, fără nicio legătură cu domeniul financiar-bancar. Am considerat – şi cât am greşit! – că nu le datorez banilor mei vreo explicaţie.

Ultima oară când i-am văzut, bancomatul a tuşit de câteva ori până să-i scuipe. Banii mei erau palizi şi împuţinaţi. „Caragiale” mă privea cu nişte ochi răi, din care dispăruse orice urmă de umor, şi aş putea să jur că, din mijlocul teancului, un „Eminescu” m-a înjurat încetişor, în rime încrucişate. Tocmai reveniseră dintr-o lungă vizită peste Ocean, unde contractaseră un soi de maladie fiscală, care lărgeşte elasticul la teancuri, creşte dobânda la împrumuturi şi atacă indicele Dow Jones. Un consult financiar a arătat că banii mei traversau un acut sentiment de înstrăinare şi că dezvoltaseră un complex de inferioritate în faţa lui Ben Franklin. Cum unele bancnote aveau chiar gânduri de denominare, am încercat să salvez ce se mai putea salva, aşa că i-am dat pe toţi pe două sute de grame de salam, două pâini şi-o bere.

Acum sunt depus într-un apartament de bloc. O dată pe lună, banii mei se interesează discret de mine: dacă merg la şedinţele comitetului, dacă prestez o activitate cu caracter economic şi dacă nu m-am devalorizat ca animal social. Sper doar ca, la următoarea zguduire a bursei umane, să nu mă lichideze.