Zile cu bile

Nu știu cum sunteți dumneavoastră, dar eu, de mulți ani, asociez din punct de vedere sportiv sărbătorile pascale cu Campionatul Mondial de snooker. Aș putea zice cu ușurință „pas” unui Viitorul – Dinamo, dar n-aș rata sub nicio formă călătoria anuală a argonauților cu vestă și tac după Lâna de Aur, pe cele două canale Eurosport.

Snookerul este unul dintre foarte puținele sporturi capabile să ne ofere, orice-ar fi, dramă, adică o proiecție a vieții reale prin conflicte puternice și complexe. În ce disciplină cel recunoscut unanim drept cel mai bun este și rebelul suprem, care se ia de guler cu forul diriguitor? Unde se mai petrec asemenea recuperări (excluzând, desigur, FC Barcelona :) ) precum a fost cea a lui Marco Fu, care, condus fiind de către Luca Brecel cu 7-1, a învins cu 10-9?  Continue reading

Ronnie, păzea!

Cum e să joci snooker? Minunat de greu și îngrozitor de frumos.

Magnetizat de ușurința aparentă cu care Ronnie O’Sullivan reușește să realizeze break-uri de 147 de puncte, am decis să încerc și eu. Joc totuși biliard binișor, varianta cu cinci pioni (rezonabil) și carambol (execrabil). Cât de greu poate fi ceea ce la televizor pare banal?

De aceea, am acceptat cu bucurie invitația lui Marius Ancuța – unul dintre comentatorii de snooker de la Eurosport – de a debuta în snooker la clubul Tac Biliard.

Continue reading

Judd Trump

Nu întâmplător, snookerul s-a născut din spleen-ul ofiţerilor britanici care, între două asalturi, se plictiseau demn într-o cârciumă. E geometric, minimal, ţeapăn şi mlădiu deopotrivă, imprevizibil şi letargic în acelaşi timp, de un cinism uneori înduioşător. Doi mici Dumnezei îşi dispută un microcosmos, căci unde se crede omul mai puternic decât în spatele unei puşti ori în faţa unui pahar?

Şi iată: Ronnie O’Sullivan pare a avea mereu arsuri stomacale, zici că îşi dă şi vârful tacului cu Dicarbocalm. De câţiva ani, Stephen Hendry se întoarce la masă ca şi cum chelnerul tocmai l-ar fi anunţat că s-a terminat provizia de Château Lafite. Faţa lui zice: „Trebuie să merg mai departe, deşi nu prea mai are haz”.  Steve Davis are chip de socru mare şi Dennis Taylor de socru mic – unul puţin „ciupit”, care şi-a aşezat ochelarii invers -, oameni care au scăpat de responsabilităţi şi se distrează. Evident, în această comparaţie bahică, Jimmy White, cu figura sa stoichiţiană, e cel mai autentic om de pe Pământ.

În Olimpul de deasupra postavului verde, chipurile sunt hărţile unor frământări din adânc. Aici, cu cât vrei să ascunzi, cu atât mai mult dezvălui. După călătoria prin straturile fiinţei, în care emoţiile sunt filtrate corespunzător, oftatul sau clipitul par nişte melodrame indiene jucate, cântate şi dansate dintr-un singur muşchi. Snookerul se joacă între vulcani înăbuşiţi, îmbrăcaţi în veste şi cămăşi.

Şi vine acest Judd Trump, 21 de ani, un ciufulit din Bristol cu nume de pistolar care trage de la şold! Ţintirea aproape eternă de lunetist îi e străină, la fel şi aerul important-demiurgic în care jucătorii îşi învăluie de obicei genezele. Îl vezi ridicându-se de pe scaun şi pornind către masă, ca unul ce are de făcut un lucru banal, cum ar fi să mute un bibelou. Tăria – dar şi slăbiciunea lui – aici se află: în propria devoalare. Operează omul compus din bile cu incizii rapide, de parcă nu i-ar păsa. Snooker-ul este mai mult o naraţiune care îţi însoţeşte ziua, cu clinchet de bile şi comentariul – excelent – al domnilor Bontea şi Ancuţa, un sport nemaipomenit pentru TV deoarece te lasă să gravitezi în voie în jurul ecranului. Ei bine, acest Judd Trump nu-ţi dă voie să pleci. Este volatil, spectaculos şi expresiv, poate lovi alba la Galaţi şi să nimerească – deloc orbeşte – Brăila, apoi, la lovitura următoare, când ursitoarele bune îşi fac unghiile, buzunarul să-i scuipe bila în ochi.

Are tot viitorul în faţă sau ceea ce artiştii, tinerii şi cuceritorii numesc viitor: ceva care nu prea contează.