Cum mă manipulează soția. La cumpărături.

A scrie un asemenea ghid este ceva plin de obrăznicie, ca și cum ai pretinde că ai înțeles pe deplin toate legile de funcționare ale Cosmosului. De aceea precizez de la început: e doar ceea ce am reușit să înțeleg, aproximativ 1 la mie.

Suntem într-un magazin. Probez o cămașă.

– Ei? întreb, așteptând reacția soției „pfaiii, ce bine-ți vine!”.

Continue reading

Cele mai tari porecle

respect-the-stache-collection-mr.-magnificent-2-478-p1Poreclele sunt cele mai mici opere literare: descriu într-un singur cuvânt o persoană.

Există un moment în care cineva, străfulgerat de o idee de geniu, așază asupra altuia o parafă, uneori pentru toată viața. Acuma, știți cum e: în fiecare gașcă există un Piticu’ și un Grasu’, dar pe mine mă interesează poreclele de geniu, răutăcioase, incorecte politic (chiar, cum ar arăta o poreclă corectă politic?).

Continue reading

De ce ne emoționează vedetele?

shocked-girlCe se întâmplă când, la un concert, auzi primele acorduri ale unei melodii cunoscute? Începi să chiui. E ceva pavlovian: chestiunile familiare stârnesc astfel de reacții. Nu e însă numai bucurie, ci și un semnal transmis celor din jur, că tu știi acea melodie, deci ești mai experimentat decât ei. Amuzant e însă că și ceilalți o recunosc – nici nu e greu: de obicei, e hitul formației – și totul se transformă într-un urlet general de satisfacție.  Continue reading

Risipocrația

leaky_faucetCând a spus „Totul curge”, Heraclit tocmai încerca, fără succes, să repare un robinet. Când a urlat „Evrika!” și-a rupt-o la fugă prin oraș, Arhimede nu descoperise nimic; de la o garnitură defectă, cada i se golise și s-a trezit dârdâind de frig. 

Mă găsesc în fața unei baterii de chiuvetă care lăcrimează. Miracolul suprem capsulat. Am încercat totul. Nu poate fi desfăcută. Nu poate fi reparată. Poate fi înlocuită doar cu totul. Ce poți face? Chemi un instalator. Îți spune același lucru. Nu poate fi reparată. Doar înlocuită. Sau “Dă-i una în cap și mai ține un timp”. Continue reading

Unde vă grăbiţi aşa?

tokyo-busy-street-japan3Un text mai lung de 10-12 rânduri a devenit deja un chin pentru cititorul obişnuit. Odată sărit acest pârleaz, ceva începe să se agite la interior. Apare o grabă de nestăpânit şi privirea o ia la goană peste şirurile de semne tipografice, ca un hoţ prins la furat pe câmp.

Când omul precipitat urmăreşte un film, dac-au trecut 10 minute şi încă n-au fost trei explozii şi două răsturnări de situaţie, e cu degetul pe butonul de Fast Forward. Când citeşte – dacă citeşte -, caută înfrigurat liniuţele de dialog sau orice alt semn care ar întrerupe monotonia geometrică a textului.

Vrem esenţialul şi-l vrem acum, să fim extraşi din monotonie şi paraşutaţi într-o lume a senzaţiilor tari. Simţim că nu suntem distraţi suficient. Vi se va părea că termenul „distrat” nu e cel mai potrivit. E însă mai bun decât englezescul „entertained”, căci descrie perfect rezultatul procesului. La capătul satisfacerii compulsive a tuturor acestor dorinţe, exact asta obţii: o persoană distrată, veşnic nemulţumită, care nu se poate concentra, care nu mai poate alege, grăbită să treacă mai departe.

De aici vine şi mania de-a prescurta totul, până şi cuvintele folosite în comunicare, că e scrisă ori vorbită. Sau zapparea telecomenzii: uneori, degetul dictează schimbarea după doar o secundă, chiar înainte ca mintea să o ceară, ca un mic dictator imposibil de mulţumit.

În experimentul pavlovian, câinele saliva când se aprindea lumina ce anunţa venirea hranei. Astăzi, un hamster aleargă continuu în cuşca rotativă din interior, cu iluzia că merge mai departe. Stăm însă pe loc. Toate aceste lucruri care se fac din dorinţa de-a câştiga timp duc, până la urmă, la pierderea lui, căci important nu-i timpul în sine, măsurat în secunde sau ani, ci sedimentele pe care le lasă trecerea lui.

Taina lui Manuel şi a lui Isidro

În sat sunt 500 de metri distanţă între Manuel Segovia şi Isidro Velazquez şi o pricină veche, necunoscută celorlalţi, care îi face să nu-şi vorbească. Uneori, unul dintre ei, şi nu se ştie prea bine care, mai simte ghesul de a-şi părăsi gemând hamacul pentru a deschide o poartă şi a bate la o alta, întrebându-l pe singurul om care-i mai poate răspunde ce crede el despre meciul Cruz Azul – Pachuca de săptămâna trecută. N-o face însă şi taina rămâne acolo, ferecată în spatele celor două porţi. Să fi fost o femeie?, un topor împrumutat şi nicicând înapoiat?, o crimă a vreunui strămoş care n-a fost spălată cum se cuvine? o trădare? N-o vom şti niciodată. Aşa cum o limbă uneşte, ea poată să şi despartă.

Manuel şi Isidro sunt singurii care mai vorbesc ayapaneco, numită şi „vocea adevărată”. Timp de secole, cuvintele ei s-au luptat pe unde s-au prins cu cele spaniole, prin autobuze, berării şi săli de clasă, şi-au disputat populaţii şi generaţii, au atacat şi s-au retras după toate regulile de tactică şi de gramatică. Ayapaneco a trecut prin revoluţii, foamete, războaie şi inundaţii, iar acum, cu ultimele puteri, se opune cu îndârjire încercărilor lingviştilor de a o salva prin dicţionare şi cursuri sponsorizate de guvern.

E o limbă bătrână şi orgolioasă, care nu poate supravieţui fărâmiţată în graiuri şi dialecte, aşa cum religiile nu admit erezii. Nu poate, asemenea virusurilor, să sufere mutaţii, cu toate că modificarea tulpinei i-ar fi permis contraatacuri fulgerătoare. Deşi compusă din cuvinte, se va stinge pe muteşte, căci o limbă nu moare altfel decât un om. Mai întâi, simte un junghi în zona adverbelor, care se întinde încet către conjuncţii, apoi vine o vreme în care neologismele nu mai pot fi asimilate şi, într-un târziu, verbele paralizează. Un timp, mai rămân câteva substantive, ca ghirlandele de flori uscate pe cruci, apoi cad şi acestea.

Limba ter sami se ascunde încă în doi bătrâni din peninsula Kola, mabire mai are trei suflete de legănat din miile de odinioară şi numai câte patru oameni mai vorbesc pe lume kayardild, tehuelche şi lengilu. Sau poate că nu noi vorbim limba, ci, fără să ne dăm seama, ea ne vorbeşte pe noi. După ce Manuel şi Isidro vor continua să-şi tacă unul altuia cu încăpăţânare în cimitir, ayapaneco o va apuca spre colina din spatele satului, ca un animal domestic ce nu poate muri printre alţi muritori, şi va dispărea într-un muşuroi de furnici, aşteptând cuminte câteva milioane de ani ca o altă specie să se îmbibe de tainele ei.