„Ar trebui să ne vedem mai des”

Există mai multe feluri de prietenii și ele se schimbă odată cu vârsta.

Cea mai intensă formă dispare, după mine, odată cu adolescența. Alții spun că poate dura până pe la 25 de ani. Vreți varianta cea mai optimistă pe care am auzit-o? Ține până pe la 30 de ani. În rest, e ca și cu trupele rock de succes: dacă oamenii au trecut de-o anumită vârstă, e bine să lase chitarele electrice. Să mai scoată un album de best of, să facă un prim turneu de adio din cele zece și cam atât.

De ce?  Continue reading

Cum mă manipulează soția. La cumpărături.

A scrie un asemenea ghid este ceva plin de obrăznicie, ca și cum ai pretinde că ai înțeles pe deplin toate legile de funcționare ale Cosmosului. De aceea precizez de la început: e doar ceea ce am reușit să înțeleg, aproximativ 1 la mie.

Suntem într-un magazin. Probez o cămașă.

– Ei? întreb, așteptând reacția soției „pfaiii, ce bine-ți vine!”.

Continue reading

Cele mai tari porecle

respect-the-stache-collection-mr.-magnificent-2-478-p1Poreclele sunt cele mai mici opere literare: descriu într-un singur cuvânt o persoană.

Există un moment în care cineva, străfulgerat de o idee de geniu, așază asupra altuia o parafă, uneori pentru toată viața. Acuma, știți cum e: în fiecare gașcă există un Piticu’ și un Grasu’, dar pe mine mă interesează poreclele de geniu, răutăcioase, incorecte politic (chiar, cum ar arăta o poreclă corectă politic?).

Continue reading

De ce ne emoționează vedetele?

shocked-girlCe se întâmplă când, la un concert, auzi primele acorduri ale unei melodii cunoscute? Începi să chiui. E ceva pavlovian: chestiunile familiare stârnesc astfel de reacții. Nu e însă numai bucurie, ci și un semnal transmis celor din jur, că tu știi acea melodie, deci ești mai experimentat decât ei. Amuzant e însă că și ceilalți o recunosc – nici nu e greu: de obicei, e hitul formației – și totul se transformă într-un urlet general de satisfacție.  Continue reading

Risipocrația

leaky_faucetCând a spus „Totul curge”, Heraclit tocmai încerca, fără succes, să repare un robinet. Când a urlat „Evrika!” și-a rupt-o la fugă prin oraș, Arhimede nu descoperise nimic; de la o garnitură defectă, cada i se golise și s-a trezit dârdâind de frig. 

Mă găsesc în fața unei baterii de chiuvetă care lăcrimează. Miracolul suprem capsulat. Am încercat totul. Nu poate fi desfăcută. Nu poate fi reparată. Poate fi înlocuită doar cu totul. Ce poți face? Chemi un instalator. Îți spune același lucru. Nu poate fi reparată. Doar înlocuită. Sau „Dă-i una în cap și mai ține un timp”. Continue reading

Unde vă grăbiţi aşa?

tokyo-busy-street-japan3Un text mai lung de 10-12 rânduri a devenit deja un chin pentru cititorul obişnuit. Odată sărit acest pârleaz, ceva începe să se agite la interior. Apare o grabă de nestăpânit şi privirea o ia la goană peste şirurile de semne tipografice, ca un hoţ prins la furat pe câmp.

Când omul precipitat urmăreşte un film, dac-au trecut 10 minute şi încă n-au fost trei explozii şi două răsturnări de situaţie, e cu degetul pe butonul de Fast Forward. Când citeşte – dacă citeşte -, caută înfrigurat liniuţele de dialog sau orice alt semn care ar întrerupe monotonia geometrică a textului.

Vrem esenţialul şi-l vrem acum, să fim extraşi din monotonie şi paraşutaţi într-o lume a senzaţiilor tari. Simţim că nu suntem distraţi suficient. Vi se va părea că termenul „distrat” nu e cel mai potrivit. E însă mai bun decât englezescul „entertained”, căci descrie perfect rezultatul procesului. La capătul satisfacerii compulsive a tuturor acestor dorinţe, exact asta obţii: o persoană distrată, veşnic nemulţumită, care nu se poate concentra, care nu mai poate alege, grăbită să treacă mai departe.

De aici vine şi mania de-a prescurta totul, până şi cuvintele folosite în comunicare, că e scrisă ori vorbită. Sau zapparea telecomenzii: uneori, degetul dictează schimbarea după doar o secundă, chiar înainte ca mintea să o ceară, ca un mic dictator imposibil de mulţumit.

În experimentul pavlovian, câinele saliva când se aprindea lumina ce anunţa venirea hranei. Astăzi, un hamster aleargă continuu în cuşca rotativă din interior, cu iluzia că merge mai departe. Stăm însă pe loc. Toate aceste lucruri care se fac din dorinţa de-a câştiga timp duc, până la urmă, la pierderea lui, căci important nu-i timpul în sine, măsurat în secunde sau ani, ci sedimentele pe care le lasă trecerea lui.