Asta voiam: o echipă națională care să nu ne lase să-i vedem meciurile pe scaun. Să avem din nou inimile în gât și ochii măriți de emoție.
Da, s-a văzut diferența de valoare între olandezi și români. Au fost clar mai buni. Nici nu avea cum fi altfel, mai ales că au jucat de departe cel mai bun meci al lor de la acest campionat. Da, au fost multe momente în care ne-am apărat, ne-au dominat, am primit goluri, am greșit. Continue reading
România e
Iată cum se strânge neamul cel mai fărâmițat din lume, oameni care-și rup spatele 14 ore pe zi construind case prin Graz, tencuind pereți în Verona, montând acoperișuri la Lyon, parchet în Watford și gresie în Granada, culegând toate căpșunele, castraveții sau măslinele de pe lume, îngrijind bătrânii altora, pentru ridica apoi în satele din care au plecat case cu câte 10 camere prin care colindă tăcerea.
Oameni ducând cu ei traumele emigrării, copiii lăsați în urmă, pe care-i văd doar de patru-cinci ori pe an, oameni tastând la telefoane cu degete roșii de clor, roase de mistrie sau păstrând amprenta volanului, pentru a auzi vocea din ce în ce mai slabă a unui părinte, oameni adormind pătați de var ziua în amiaza mare pe câte-un scaun de metrou.
În Italia, în Scoția, Portugalia, Canada sau Costa Rica, în Malaezia sau Africa de Sud. Suntem peste tot, melancolici și cu gura mare. Străbați un deșert prin America Latină, mergi ore în șir cu mașina, apoi intri în prima cârciumă și acolo, stând puțin într-o rână, e un român care vorbește tare la telefon. Zici: „Bună ziua. De unde sunteți?” și în zece minute vorbiți de parcă vă știți de când lumea. Doar pentru că el ține minte, așa cum ții și tu minte, cum miros șinele de tren în gările din România, primul gol al lui Hagi la națională sau ce gust avea cândva berea Azuga.
Pe stadioanele din Germania, pe terasele unde se văd meciurile naționalei, nu suntem pesediști sau auriști, steliști sau fecesebiști, proamericani sau proruși, maneliști sau rockeri, mitici sau ardeleni, redevenim pur și simplu români. Suntem o țară de plecați care se întoarce, fie și pentru doar 90 de minute, acasă.
E o performanță pe care o reușește doar sportul, aceea de a ne aduce împreună de pe unde ne-am risipit fiecare. Fotbalul împrăștie stinghereala pe care o ascundem în general prin glume, căci preferăm să ne răstim unii la alții ca să nu ne spunem câtă nevoie avem, fiecare, de ceilalți români.
Nu atât mingea aia care se rostogolește e ceea ce ne cheamă alături, cât sentimentul că nu ne-am pierdut definitiv prin lume, că mai există un loc unde să ne întoarcem, de-aia oftăm sau plângem ca niște cretini când auzim o melodie românească. Mingea aceea e doar simbolul unui proiect comun în care încă mai credem, iar cei 11 băieți care-o împing înainte sunt un mic popor, ai cărui cetățeni pot în continuare să câștige sau să piardă împreună.
Stadionul acela galben e masa unde ne mai punem toți să bem o țuică, să ne bucurăm sau să suferim împreună.
Hai România! Jucați fotbal pentru noi!
Cât de jos suntem dispuși să coborâm pentru a ne vedea cât mai sus?
De trei zile toată lumea vorbește doar despre punctul acela necesar cu Slovacia, prezentat ca un fel de Graal fotbalistic, când, de fapt, el arată cu totul altceva: cât de jos suntem dispuși să coborâm pentru a ne vedea cât mai sus.
Aș vrea să fiu bine înțeles: nu atât lipsa de moralitate a îndemnului la blat mă deranjează, cât lipsa de sens. Nu poți argumenta: „Acest egal convine ambelor echipe, deci de ce să ne complicăm jucând cinstit?”, apoi să zbieri: „Hai, vitejilor! Suntem mândri de voi!” Păi, tocmai i-ai tratat pe tricolori ca pe niște incapabili.
Până la urmă, de ce participăm noi la competiții? Să ne măsurăm cu ceilalți. Apoi, în timpul competiției, începem să le facem unora cu ochiul ca să-i trimitem acasă pe alții. Exact ca părinții care dau atenții profesorilor pentru ca odraslele lor să primească un amărât de premiu. Culmea absurdului este că fac asta, cred ei, pentru a le clădi copiilor încrederea în sine, când de fapt taman asta le-o distruge.
Și pentru ce? În optimi, când nu mai poți face blat, să te tăvălească alții pentru că, între timp, ai noștri își vor fi pierdut încrederea în sine și avântul.
Ce rost are să cumperi 90 de minute de umilință cu 90 de minute de rușine?
Asta nu înțeleg strategii micilor înțelegeri: invitația la noncombat nu ușurează drumul spre succes, ci distruge calitățile cu care l-ai putea vreodată obține pe bune.
Îi îndemni acum pe fotbaliști să facă bara-bara cu slovacii, iar peste șase luni ai să zbieri la ei că nu-s capabili să învingă Insulele Feroe. Nu ți se pare că A implică în cele din urmă B?
Vă mai dau un exemplu. Să presupunem că știe Stoichiță la UEFA un băiat care știe și el un băiat…, în fine,… nea Mi’ai are sigur acolo relațiile lui… și am putea ajunge în semifinale dacă dăm și noi o șpagă. Nu mult, un euro de suporter. Am face asta?
Pariez că unii dintre noi ar răspunde așa: „Până la urmă…, dacă nu ne cere mult…, și dacă nea Mi’ai tot și-a pus obrazu’…, de ce să nu obțină și fotbalul nostru o performanță cu care să ne mândrim? Hai giganții din Bucegi!!!”
Hai băieți! Jucați fotbal, nu teatru!
Două feluri de a nu putea
Dacă naționala noastră ar fi prezentată la un buletin meteo, s-ar zice că jucăm un fotbal moderat, cu intensificări locale. Franța, Belgia, Germania sau Spania ar fi furtuni cu potențial de tornade.
Nu e nici mândrie, nici rușine în asta: atât putem. Există însă două feluri de a nu putea. Diferența nu e dată de poziția limitelor, ci de dorința de a le depăși. Continue reading
Profesorii de micime
Care este melodia voastră românească favorită?
Întreb nu de cele mai bune zece piese românești, nu de Top 3 al melodiile românești, ci care e piesa românească supremă pentru voi? Cea mai bună.
Pentru mine, acea piesă e Ziua bradului de noapte, a lui Dorin Liviu Zaharia.