Iată cum se strânge neamul cel mai fărâmițat din lume, oameni care-și rup spatele 14 ore pe zi construind case prin Graz, tencuind pereți în Verona, montând acoperișuri la Lyon, parchet în Watford și gresie în Granada, culegând toate căpșunele, castraveții sau măslinele de pe lume, îngrijind bătrânii altora, pentru ridica apoi în satele din care au plecat case cu câte 10 camere prin care colindă tăcerea.

Oameni ducând cu ei traumele emigrării, copiii lăsați în urmă, pe care-i văd doar de patru-cinci ori pe an, oameni tastând la telefoane cu degete roșii de clor, roase de mistrie sau păstrând amprenta volanului, pentru a auzi vocea din ce în ce mai slabă a unui părinte, oameni adormind pătați de var ziua în amiaza mare pe câte-un scaun de metrou.

În Italia, în Scoția, Portugalia, Canada sau Costa Rica, în Malaezia sau Africa de Sud. Suntem peste tot, melancolici și cu gura mare. Străbați un deșert prin America Latină, mergi ore în șir cu mașina, apoi intri în prima cârciumă și acolo, stând puțin într-o rână, e un român care vorbește tare la telefon. Zici: „Bună ziua. De unde sunteți?” și în zece minute vorbiți de parcă vă știți de când lumea. Doar pentru că el ține minte, așa cum ții și tu minte, cum miros șinele de tren în gările din România, primul gol al lui Hagi la națională sau ce gust avea cândva berea Azuga.

Pe stadioanele din Germania, pe terasele unde se văd meciurile naționalei, nu suntem pesediști sau auriști, steliști sau fecesebiști, proamericani sau proruși, maneliști sau rockeri, mitici sau ardeleni, redevenim pur și simplu români. Suntem o țară de plecați care se întoarce, fie și pentru doar 90 de minute, acasă.

E o performanță pe care o reușește doar sportul, aceea de a ne aduce împreună de pe unde ne-am risipit fiecare. Fotbalul împrăștie stinghereala pe care o ascundem în general prin glume, căci preferăm să ne răstim unii la alții ca să nu ne spunem câtă nevoie avem, fiecare, de ceilalți români.

Nu atât mingea aia care se rostogolește e ceea ce ne cheamă alături, cât sentimentul că nu ne-am pierdut definitiv prin lume, că mai există un loc unde să ne întoarcem, de-aia oftăm sau plângem ca niște cretini când auzim o melodie românească. Mingea aceea e doar simbolul unui proiect comun în care încă mai credem, iar cei 11 băieți care-o împing înainte sunt un mic popor, ai cărui cetățeni pot în continuare să câștige sau să piardă împreună.

Stadionul acela galben e masa unde ne mai punem toți să bem o țuică, să ne bucurăm sau să suferim împreună.

Hai România! Jucați fotbal pentru noi!