Comunismul a distrus ceea ce-şi propunea să smulgă cu forcepsul oamenilor: spiritul de comunitate. Mai ales al comunităţii mici, ce se creează în mod firesc în jurul locului în care trăieşti.
Blocul cu mai mult de patru etaje a fost şi rămâne cel mai cumplit agent al înstrăinării, căci nu adună oamenii, ci îi separă. Stau de peste cincisprezece ani într-o astfel de construcţie şi nu-mi cunosc nici jumătate dintre vecini. Ne uneşte doar faptul că avem ataşată la chei o bucăţică rotundă de plastic, cu care putem deschide în mod automat aceeaşi poartă. De fapt, o astfel de aglomerare nici nu duce la apariţia de vecini, ci de colocatari. Lucrurile nu sunt folosite în comun, sunt disputate de toţi: de la locul pentru parcare până la boxele din subsol sau sârmele pe care se atârnă rufele în uscătorie. Un astfel de spaţiu e unul concentraţionar, fiind făcut să te ţină înăuntru ori să te scuipe direct afară.
Fuga de bloc a dat naştere unui alt gen de lagăr în zonele din jurul Bucureştiului. De pildă, la câţiva metri de pistele Aeroportului Băneasa, un islaz imens a devenit un cartier de case cu etaj. Cenuşii, îngrămădite, meschine, aflate mereu sub ameninţarea avionului, par un batalion de soldaţi încremeniţi de ordin în poziţie de drepţi. Cei care locuiesc aici au fugit de la bloc către un altfel de bloc, dispus pe orizontală, unde îi aşteaptă aceeaşi lipsă de spaţiu, de intimitate şi de identitate. În locul ceasului deşteptător sau al cocoşului, îi trezeşte cursa de Milano.
Ideea de patio (curte interioară) este necunoscută la noi, iar piaţa are doar sensul intersecţiei gigantice prin care se scurg maşini ori al locului de unde îţi cumperi mâncare (la fel, nu avem nici sărbători, doar scalde în sânul marilor comunităţi din supermarketuri ori tentative triste de aclimatizare ale unor datini străine). În alte locuri, oraşul e construit pentru om, nu împotriva lui.
De pildă, Piaţa Pumarejo din Sevilla, una dintre miile de pieţe ale oraşului andaluz. Un părculeţ dreptunghiular cu câteva bănci din marmură, străjuit de câţiva copaci şi de două cârciumioare, cu mesele scoase afară. Locuitorii cartierului, îmbrăcaţi îngrijit, ies seară de seară acolo să bea o bere, în timp ce copiii lor joacă fotbal în centrul pieţei. Este o mulţime gureşă, în care toată lumea se simte bine şi nimeni nu deranjează pe nimeni. Într-una din seri, fanfara cartierului, compusă tot din oamenii locului, îmbrăcaţi în uniforme, a plecat de acolo cu stângul pe tobă să cutreiere zona. Ce sărbătoreau? În mod formal, pe unul dintre numeroşii sfinţi tutelari, de fapt, îşi celebrau în sunet de alămuri propria viaţă liniştită.
Seara buna.
S-ar putea sa ai dreptate cu spiritul de comunitate. Eu locuiesc aici in oras de 18 ani. In 18 ani am schimbat locuinta de 3 ori. De fiecare data am avut vecini extraordinari. Mi-au devenit mereu prieteni buni. Ne cautam si dupa ani chiar daca locuim in locuri diferite. De obicei in casa noua imi invit vecinii la o cafea sau la masa. In felul asta ne cunoastem mai bine. Urasc iarna pt ca stam mai putin afara.
In vremurile de trista amintire s-a nascut asa-numita „civilizatie blochista”… un soi de „cooperativa” formata din locuitorii blocului cenusiu, cu mirosurile si miasmele caracteristice ale traiului in comun. In aceeasi epoca „barfa” a inflorit mai mult ca oricand. Un anumit spirit de sorginte semi-rurala s-a instalat ca la el acasa.
In noile cartiere au aparut si carciumile. „Carciumi”, nu restaurante (desi firma asa glasuia!), unde locatarii din preajma se opreau si se opresc la un mic si o bere.
Cu toate acestea nu putem vorbi despre un anumit spirit al comunitatii sau al apartenentei la un anumit oras sau cartier. Oamenii se simt in continuare ca apartinatori ai unei anumite zone rurale de unde isi trag originea parintii si bunicii. Deci nu putem vorbi despre un „spirit orasenesc burghez” asa cum exista el in Europa vestica.
AG:
El arte de vivir, mi hermano. El arte de vivir.
Vad ca „adevarul” nu-mi accepta tot textul,
scuze daca pare prea lung:
Imi permit sa te contrazic, intr-un fel: daca privesti cu
atentie realitatea de dinaintea comunismului vei
constata ca noi n-am prea avut comunitati ci doar
alaturari sociale ce par mai mult asocieri tribale de
conjunctura, mai mult din ratiuni de securitate
colectiva decat de interese comune, un tribalism de
clan pre-medieval. In occident, comunitatile s-au
format in decurs de sute de ani si s-au cristalizat in
jurul bisericii, ca centru socio-cultural si mai apoi politic
al comunitatii, privite din avion, satele vestice ale
Europei arata ca niste nuclee legate intre ele printr-un
paienjenis de drumuri si sosele.
In acelasi mod, privite din avion, satele romanesti, mai
ales din regat, arata ca niste excrescente nodulare
insirate pe niste intestine subtiri si intortochiate, cu
biserica intr-un capat, scoala in celalalt capat si primaria
undeva intre ele. Daca in comunitatile occidentale
fiecare membru are rolul sau social definit in zeci si
sute de ani, la noi, fiecare gospodarie este o
comunitate in sine, izolandu-se de celelalte prin garduri
sau ziduri greu de daramat, fiecare isi face propria lui
tuica, paine sau caltabosi(intr-o fudulie greu de inteles
in conditiile in care, poate, altcineva face tuica, paine,
caltabosi de calitate mai buna) interactiunea sociala
cu ceilalti membrii este minima, redusa la niste
automatisme goale de orice continut. Acestor tare le
platim tribut astazi cand ne intrebam ce-i cu noi, de ce
nu ne putem inchega intr-o societate solida cladita pe
principiile respectului, intelegerii si compasiunii.
Despre rolul bisericii, poate altadata.
Eu cred ca tine si de fiecare persoana in parte. Unii socializeaza mai mult, altii mai putin. Tine si de cultura, de popor… dar nu cred ca tine de comunism. Daca au reusit sa faca ceva comunistii, atunci sa construiasca niste cutii de beton hidoase … dar ideea de casa cu etaj nu le apartine lor … arhitectura blocurilor, da!
Plus ca eu nu cred ca in vreun oras mare din lumea asta… in downtown lumea socializeaza mai mult ca in blocurile bucurestene … asta este urbanizarea …
Unul din cele mai bune titluri pe care le-am citit vreodata suna asa: „Unde locuiesc? Eu nu locuiesc. Eu stau la bloc.”
Salut, AG.
De acord cu @dz: comunismul a făcut multe bune și multe rele, dar egoismul structural al românilor a existat dintotdeauna.
În micile comunități (ca și în blocurile de max. 4 niveluri din orice localitate) se poate spune că se face simțită oarece … emulație … dar, palidă!
Un truism des vehiculat spune multe: trăim în România și asta ne ocupă tot timpul … nu mai avem timp (dar nici dorință) să plecăm urechea la nevoile megieșilor și, mai important, să-i ajutăm dacă e nevoie și putem… să ne percep ca membri ai unei comunități!
Și, așa cum spune @LiD, «In occident, comunitatile s-au
format in decurs de sute de ani …».
Simplificând, educația civică ne lipsește cu desăvârșire…
să ne percep ca membri… = să ne percepEM (pe noi înșine) ca membri …
Eu cred ca daca suntem capabili sa uitam cate diplome avem pe perete, sa nu ne uitam la hainele celuilalt sau la masina, locuinta, la felul in care se exprima sau scrie celalalt atunci suntem capabili sa formam o comunitate adevarata formata in primul rand din oameni. Nu cred ca blocul cartierul sau tara ar trebui sa fie liantul comunitatii. Daca ne vedem pe toti ca oameni fara haine fara masini fara diplome, goi si gaunosi asa cum suntem atunci comunitatea s/ar forma de la sine.
Si daca ne mai si acceptam unii pe altii merge si mai bine. Vazutul da doar motiv de barfa
@nico,
sorry, io-s mai pudică… și nu agreez ideea cu goliciunea în public ;) :D
dar, pe bune, refuz să fiu percepută ca fiind găunoasă, pentru că nu sunt! asta nu înseamnă că nu-mi accept vecinii și cunoștințele așa cum sunt…
chestia cu bârfa e cea mai nasoală, pentru că ajung să circule tot soiul de invenții/născociri despre unul sau altul, care n-au tangență cu realitatea…
aspida
Io-s mai gaunoasa si umblu si goala in public :)
Barfa eu nu o practic. Ce am de spus spun direct si fara ocolisuri. Iar daca cumva aflu ca altii ma barfesc le mai dau si apa la moara. Pe mine nu ma afecteaza si niici nu-mi pierd vremea cu ea.
of ,cum sa te bucuri de viata :(
nu mai cred in bucuria vietii :(
„nu avem nici sărbători, doar scalde în sânul marilor comunităţi din supermarketuri ori tentative triste de aclimatizare ale unor datini străine”.aici te contrazic:fata de alte tari din vest,la noi inca se mai mananca in familie de craciun si pastele mai are un iz religios etc.in afara,e pur si simplu o scuza sa-ti cumperi ultima plasma.cat despre tentativele noastre triste de a copia datini straine…bine ca sunt triste!n-as vrea,sincer,sa avem succes in asa ceva…in rest iti cam dau dreptate
„Cum să te bucuri de viață?”
1.Recomand sa va mutati unde va place…
2.Ce inseamna sa te bucuri de viata?
Dupa ce raspundeti, este mult mai usor.
nu mai cred in bucuria vietii :(
Mie imi place la nebunie cita energie risipeste romanul in incercari neabatute de a se delimita de mitocani. In opinia sa e musai ca in Romania sunt fix 23 de milioane minus unu mitocani. Thales spunea ca cel mai usor e sa dai sfaturi insa cel mai greu e sa te cunosti pe tine insuti. As adauga eu, mai greu e sa accepti rezultatul studiului. Eu am stat la bloc si in Ro sin in State. Nu stiu cum se face dar putinele proaste obiceiuri care le aveam la bloc mi-au disparut natural in State. Asta din spirit de imitatie presupun, faceam si eu ce faceau si ceilalti din jurul meu. La bloc in State locuiesc oameni mult mai dezavantajati social decit in Ro – insa ei pot fi profesori de educatie acestora din urma.
Inca nu-mi iese din cap cum in 2005, cind l-am adus pe juniorul meu in Ro pt prima oara – avea 5 ani si m-a intrebat chiar la aeroport: “Tata, de ce sunt hirtii pe jos?”
„…….una dintre miile de pieţe ale oraşului andaluz.”
mii? esti sigur?
@cristi p
tare asta „de ce sunt hartii pe jos”
pt ca la noi cu foarte putine exceptii nu exista idee de amenda.
iar unde inca mai exista , cu chiu cu vai , in genere in trafic, cei care o aplica sunt cei mai huliti oameni : agentii de circulatie.
Cand primeste o amenda de circulatie desi a gresit , romanul simte ca i s-a facut o mare nedreptate(ma rog 99%din cazuri)