Hikaahi

Dați-ne un sportiv emblematic și suntem în stare să suportăm încă un secol!

Știți privirea aceea lungă a străinului când îi spui că ești din România. Vezi cum, în spatele pupilelor, omul caută cu amabilitate ceva de care să se prindă, ca o plantă agățătoare încercând să suie pe-o oglindă. Acum vreo doi ani, vorbeam cu un avocat catalan și el, aflând că-s român, îmi tot zicea de unul “Hikaahi”. Cam jumătate de oră m-a pisat cu Hikaahi al lui, de mă gîndeam cât de mari trebuie să fim dacă ne confundă lumea cu japonezii. Apoi am înțeles: omul se referea la Gică Hagi. Vreo două decenii a dus Gică steagul ăsta al reprezentării prin procură, preluat de la Nadia și de la Ilie, de i s-o fi urât și lui să fie românul cel mai cunoscut din lume. Poate că și lui Hagi i s-a întâmplat, în vreun colțișor obscur din lumea asta, să-l întrebe vreun băiat de prăvălie politicos de unde este și, când o fi auzit “România”, să spună: “Aaaa, Hikaahi, gran jugador!”.

De atunci, n-am avut ce pune în Panteonul sportiv, dar am descoperit formolul. În anii trecuți, FIFA încă mai organiza concursuri de genul “cel mai bun decar din toate timpurile”. Site-urile ziarelor de sport îndemnau la mișcări ample de participare, îl votau românii de pe zeci de adrese de IP pe Hagi. Urmarea? S-a anulat concursul. A fost ca la Gheata de Aur. Dacă stăm acum să ne gândim, e totuși logic: în țara condusă de un cizmar eșuat, ce sindrom putea fi mai firesc decât cel al Ghetei de Aur?

Acum a venit rîndul Simonei Halep. Transpirăm pentru locul acela al doilea din topul WTA. Nopțile, ne trezim să verificăm dacă nu cumva a intrat Kvitova să-l ia din vitrină, dintre suita de tigri și balerinele de porțelan. Iar dacă Simona ar sta, fie și numai pentru o oră, pe primul loc, națiunea sportivă de pe canapea s-ar simți cu adevărat împlinită. Serena Williams, tu nu te mai retragi odată? Huo!

Am început să mă uit la fotbal, pe la șapte ani, pentru că jucau Dobrin, Dudu Georgescu și Marcel Răducanu. Azi, mă întreb uneori ce se mai poate scrie despre țara în care, măcar teoretic, există posibilitatea ca un copil de șapte ani să se viseze Tănase. Alteori, mă gîndesc că avem totuși fotbaliști buni, dar că ei se sustrag constant meseriei de idol. Zilele trecute, într-un meci al Stelei – care, pentru prima oară în istoria televiziunii autohtone, a avut audiență zero -, Sînmărtean a înscris direct din lovitura de colț (cu ceva timp în urmă, o făcuse și Budescu). A fost o boltă vicleană pe bara a doua, cum doar Loți Bölöni mai reușea, pe vremuri. Presa? În delir. Când toate microfoanele așteptau ca Sînmărtean să-și aducă aminte cum executa el de mic cornere pe întuneric, spre ușa garajului de vizavi, omul a zis, simplu și adorabil: “A fost un corner obișnuit și mingea a intrat în poartă din întâmplare”.

Sau alta. După ce a marcat din foarfecă la inaugurarea noului stadion al echipei sale, Gabi Torje a oferit declarația ce l-ar fi făcut și pe Caragiale să-și dorească să învie spre a număra cornere: “Sunt fericit că voi rămâne în istoria Konyaspor”. Păi cum, măi, Gabi, noi așteptăm o Gheată de Diamant și tu ești mulțumit că-ți scriu turcii numele în ipsos?

Cumva, țara asta trebuie reluată în posesie, dar fără un sportiv-emblemă n-o s-o putem face niciodată. Ea va rămâne ca un stadion modern construit într-un sat depopulat, din care băieții au plecat să îmbrace Spania în gresie și faianță și pe care pasc vaci cu priviri blânde.