Oamenii-știre

Partea cea mai bună a unui transfer este, ca într-o poveste de amor, ceea ce popular numim vrăjeala. Fotbalistul român joacă mai mult în intersezon, când este „curtat” de cluburi și sunt trimiși pețitori imaginari. Când formularea cel mai des folosită este „ar putea ajunge la”, înseamnă că „nu se va petrece niciodată”, ca în cazul fetelor mari ce-și pun busuioc sub pernă: în nopțile următoare nu li se va întâmpla nimic altceva decât că vor fi nevoite să mai cumpere niște busuioc.

Există însă și acel 1 la sută din situații când transferul se face. Atunci, traseul unui fotbalist român într-un campionat puternic e descris, de obicei, prin cuvântul „aventură”. Respectivul trăiește „o frumoasă poveste de dragoste” în Anglia, va avea aventuri exotice prin China și Qatar, apoi se va întoarce la soția veșnic iertătoare, Liga 1.

Dacă însă un jucător străin este „dorit” de un club autohton, transferul e învăluit de mister. „Mai aducem un atacant scump”. „Petrolul se va întări cu două nume sonore”. „FC Brașov a transferat doi jucători. Unul dintre ei a trecut pe la FC Liverpool”. „În 2013 l-a vrut Milan, acum e «câine»”. În final, afli că n-ai auzit de numele sonore, iar jucătorii în cauză au trecut pe la Milan și Liverpool așa cum trece tramvaiul 1 pe lângă Obor. Majoritatea noutăților vin din schimburi interne, ca într-un fel de C.A.R. al sărăciei.

Seamănă cu genul monden, unde vedetele se acuplează și se decuplează fictiv doar pentru a fi în atenția unui public ce-și umple timpul asemenea stomacului: cu știri junk. Condiția necesară pentru a deveni om-știre este să nu fi făcut mai nimic. Cu cât faci mai multe, cu atât acțiunea ta este mai puțin interesantă pentru media.

Iată un exemplu: Andrei Roșu a devenit primul român care a traversat înot Canalul Mânecii, pentru o cauză umanitară, parte a unui triatlon de alergare-înot-pedalat pe care doar 18 oameni au reușit să-l ducă la bun sfârșit până acum. Cum știrea a lipsit mult timp din fluxuri, permiteți-mi să citez din pagina de Facebook a sportivului: “Au contat enorm încurajările voastre, într-o cursă în care am vomat de 42 de ori, din cauza răului de mare (organizatorii au ținut evidența si mi-au spus ulterior că la 50 m-ar fi obligat să mă retrag). Brațul stâng nu a mai fost funcțional după kilometrul 40, am trecut prin două ‘lanuri’ de meduze-gigant roz și violet, apa a avut 13 grade în UK și 14 în Franța, iar curenții ne-au ‘ajutat’ să parcurgem ultimii 4 kilometri în… 8 ore! Pentru a ‘străpunge’ un curent mai slab, a trebuit să ‘sprintez’ 2 kilometri. Mi-au rămas doar două ore de somn, interval suficient, având în vedere ca la ultra-triatloane nu prea se doarme… Vă pup și vă mulțumesc (anticipat) și pentru donațiile către hospice!”.

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.