Sportul ca bucurie și sportul ca formă de nepăsare.
Chipurile copiilor când își întâlnesc idolii recompun în fiecare zi o imagine a raiului pe care am pierdut-o undeva, între câteva scandări de ură. Este ceva nedemn în separarea aceasta dintre tribune și terenul de sport, întrucât pe cât era de necesară pentru cei mari, pe atât e de nedreaptă pentru copii.
De când sportul a devenit o producție, nici toate artificiile tehnologiei nu-l mai pot aduce pe erou mai aproape: el rămâne dincolo de oamenii de ordine. Este un mit, un Moș Crăciun care lasă darurile și pe care nu îl poți atinge.
La semifinala cu Africa de Sud, rugbistul neo-zeelandez Sonny Bill Williams a dăruit două bilete unor refugiați sirieni. Apoi, la câteva minute după ce a câștigat finala Cupei Mondiale, uriașul acesta cu nume de bluesman sudist și-a scos medalia de la gât și i-a dat-o unui copil, pe care un paznic încercase inițial să-l oprească din cursa către idolul său. Ce uimește în imaginile cu copilul este, până la gestul sportivului, placajul pe care paznicului i-l aplică puștiului. Nu vreau să-l acuz – omul și-a făcut, cumva, datoria -, rețin doar uimirea care se citește pe fața sportivilor, obișnuiți să aplice și să sufere placaje mult mai dure. Vedem, în aceeași scenă, toată schizofrenia unei lumi a sportului care s-a îndepărtat de cei mai calzi suporteri, violența și răscumpărarea ei, prin gingășia rugbistului. Copilul primește medalia de-abia câștigată și ai senzația ciudată că ea ajunge, de fapt, la unul dintre milioanele de posesori îndreptățiți.
În aceeași perioadă, în România se consumau o tragedie și efectele ei: sute de tineri au fost victimele unui incendiu într-un club de noapte. Peste 30 au murit, peste 150 sunt răniți. În miezul perioadei de doliu, în România s-au jucat în mod organizat fotbal, handbal, baschet, adică niște oameni au decis ca alții să joace, cu seninătate, ca într-un fel de bairam încins în camera vecină celei în care se organizează un priveghi.
Doliul este o măsură a suferinței, mai mult decât o încremenire care se organizează când o spun datinile, calendarul sau președintele. El se simte, mai înainte de a fi decretat. Cum să obligi niște sportivi să presteze în această producție pornografică meschină, ca să nu se piardă banii deja cheltuiți pe deplasări?
Am văzut figurile schimonosite de plâns, cu sinceritatea pe care ți-o poate da numai durerea, ale unor fotbaliști străini de România, străini ca loc de naștere, dar mai români decît mulți români în ceea ce privește solidaritatea cu victimele. Am văzut bannerele galeriilor – acești băieți deseori arată că au înțeles mai mult din viață și din moarte decât cei care au dictat: „Să se joace!”, care organizează uneori competiția ca pe o nuntă și sportul ca pe o manea al cărei text poate fi schimbat la durere sau la bucurie. Să fie!, atât contează, de parcă sportivii și spectatorii ar fi marionete ridicate din banii ăștia, în general murdari, ai investitorilor, nu din pasiunea celor care fac sport și-l urmăresc. Respect pentru jucătorii și pentru membrii galeriilor și pentru toți cei care au afișat mesaje de susținere și de protest: fără ei, sportul românesc ar fi un bon fiscal scris de mână.
Indiferent ce motive au existat ori s-au fluturat pentru această decizie de a se juca, este o rușine.
Foto: Revista Ultra.
