Viitorul e al celor curajoși

Nu luăm gol și asta e bine. Dar de ce nu dăm?

Sunt multe lucruri bune de scos în evidență după meciul cu Spania. Că am făcut egaluri cu ultimele finaliste ale unui campionat european, că naționala României nu a mai pierdut de 14 meciuri. Că tandemul Grigore – Chiricheș s-a sudat în centrul apărării, că Stanciu crește cu mingea la picior, că Filip este o variantă foarte bună pentru postul de fundaș stânga. Că am făcut presing avansat și am ieșit deseori din apărare cu mingea la picior în fața unei echipe bune, chiar dacă lipsită de titularii obișnuiți. 

Mai e însă ceva de spus. Dacă la Euro 2016 vom vedea o altă formație a Spaniei, mi-e teamă că vom vedea și o altă națională a României. Naționala noastră poate fi o formație căreia cu greu să-i dai gol, dar este și una care cu greu înscrie. Or, în partidele din grupă, mai ales cu Elveția și cu Albania, va trebui să atacăm și mai puțin să contraatacăm. Ne trebuie o echipă capabilă de ultima pasă și de un joc simplu și tăios în fața porții adverse. Iar aici apare problema. De câțiva ani buni, omul care aduce golul lipsește cu desăvârșire din selecționata noastră. Nu pentru că n-ar exista atacanți capabili să poarte numărul 9, ci pentru că fișa postului este extrem de încărcată.

Era un banc odată cu țăranul român care participă la un experiment legat de creșterea productivității muncii. I se dă o sapă în mâna dreaptă, o lopată în stânga și omul muncește de rupe, dar când se lasă seara apare o nouă problemă: cum va ține felinarul? Nu vă spun cum se rezolvă problema pe teren, doar că așa se întâmplă și cu atacantul naționalei noastre. El vine în sprijinul propriei apărări, dar nimeni nu-l prea sprijină când se luptă, atacând, cu cealaltă defensivă. Trebuie să fie și masiv, pentru a juca rolul de pivot care să câștige dueluri aeriene, însă și iute, pentru contraatacuri. Până la urmă, omul cu golul ajunge să îndeplinească toate sarcinile, cu excepția celei pentru care e acolo: nu dă gol.

Când ajungem la competiție, suntem atât de apăsați de emoții, ca liceenii la prima întâlnire amoroasă, încât uităm curajul cu care ne-am pregătit discursul. Nu se mai fac experimente, tinerii care au surprins plăcut sunt lăsați pe bancă pentru că sunt „prea tineri”,  încremenim într-un 4-2-3-1 ușor descifrabil.

E bine ca fiecare component al echipei naționale să știe ceva: n-avem nimic de apărat sau de pierdut la Euro 2016, nici poziții în topul FIFA, nici palmaresuri aurite. Pentru noi, partidele din această competiție ar trebui să fie abordate la fel de curajos ca meciurile de pregătire, întrucât în ele se pregătește ceva mai important decât veșnicul „să nu primim gol” al fotbalului românesc: viitorul fiecăruia dintre ei.