Lion. Mașina de smuls lacrimi

Este o rețetă pe care scrie Oscar în toate limbile pământului, căci are toate ingredientele care să provoace emoție. În primul rând, e o poveste adevărată. Prima parte se petrece în India, într-o extremă sărăcie. Un copilaș orfan de tată, Saroo, cară bolovani și fură cărbuni din trenuri, apoi se pierde, ajungând cu trenul la peste o mie de kilometri de satul natal. Adoptat de o familie de australieni, se simte, la maturitate, sfâșiat între cele două identități culturale.

Este filmul de debut pentru Garth Davis – care a colaborat anterior cu Jane Campion la „Top of the Lake”, un serial excelent, pe care l-am mai recomandat. Interpretul rolului principal din timpul copilăriei personajului, Sunny Pawar, găsit după un casting la care au participat peste 2.000 de copii, este extraordinar.

Din punct de vedere cinematografic, prima parte a filmului este puternică. Există o secvență, la începutul filmului, când copilul pierdut se trezește în tunelul din gara în care dormise, alături de alți copii ai străzii, un maț străbătut de o lumină leșioasă, urmăriți de oameni mari care vor să-i prindă. Mai apoi, Saroo traversează un pod către o piață, căutând un alt loc în care să doarmă. Cu piciorușele-i lipăind iute pe asfalt, copilul pare o viețuitoare neliniștită a beznei, un soi de gândac. Sunt cadre neliniștitoare, care te bântuie.

În partea a doua, când trecem la suferința adultului ce trăiește confortabil în Australia, filmul cade. De fapt, e un cu totul alt film. Din dramă, iată-ne în plină melodramă.

Această jumătate e un fel de manea pentru intelectuali: atât de mult vrea să te miște, încât obține efectul contrar. Saroo-copilul nu plânge niciodată: e prea ocupat cu supraviețuirea. Saroo-adultul o face deseori. Nu știm nimic despre el și despre ce i s-a întâmplat între timp, aflăm doar că suferă continuu – în timp ce face jogging, în timp ce ia masa cu părinții adoptivi și cu fratele vitreg -, că e supus permanent crizelor de personalitate – se decide greu, la un meci de cricket, dacă să țină cu echipa indiană ori cu cea australiană, după cum nu știe cum se mănâncă un fel de mâncare indiană.

Se recoltează oftaturi și lacrimi de la cât mai multe categorii de public, de la cei care plângeau la „Lanțul amintirilor” până la cei care merg la terapeut.

Și mijloacele cinematografice se schimbă. De la camera coborâtă la nivelul ochilor unui copil – ce te poate trage mai adânc într-o poveste? – la căutarea pe Google Earth, în confortabila apropiere a tehnologiei pe care o folosim de obicei când cercetăm vecinătățile unui hotel înaintea vacanței. Când, timp de multe minute în șir, adultul colindă cu Google Earth și prin față i se derulează, în același timp, amintirile de copil, îți vine să strigi: „Gata! Nu mai suport! Am înțeles metafora! Oprește-te!”.

Dansul bollywoodian de la sfârșit nu lipsește cu desăvârșire; e doar înlocuit cu o profundă meditație asupra vieții, despre caracterul universal al suferinței și de un mic vis, în care toate sunt cum erau.

Păcat. Putea fi un film bun.

“Lion” merge la șase premii Oscar, printre care pentru cel mai bun film, rol secundar masculin (Dev Patel), rol secundar feminin (Nicole Kidman).