Andre Kertesz – Hazy Day, Budapest, 1920
Fotografia îi aparține unui mare fotograf: Andre Kertesz. Se numește „Zi cețoasă” și e realizată la Budapesta în 1920. Descrieți această fotografie într-un text care să aibă până la 500 de cuvinte.
Cine vrea să participe postează aici textul, sub formă de comentariu, oricând timp de o săptămână, până în noaptea următoare de marți spre miercuri, la ora 00:00 a României. Premiul este un exemplar din romanul meu “Exitus”, cu semnătură și dedicație. Câștigătorul va fi decis de mine și contactat pe adresa de mail completată la postare; dacă eu consider că, într-o săptămână, nimeni nu merită premiul, nu se va acorda.
Dacă învingătoarea sau învingătorul este din București, ne întâlnim la o stație de metrou și-i înmânez premiul. Pentru cei din țară, plătesc eu cheltuielile de trimitere, prin Poșta Română. Dacă câștigătoarea sau câștigătorul sunt în străinătate, la fel, pot trimite cartea cuiva aflat în România, de unde o pot ridica.
Update: această etapă a fost câştigată de Despina. Poezia e bună, deşi pluteşte prin ea umbra lui Labiş :) Fiind atât de bună, am căutat şi urme de plagiat prin ea, dar nu le-am descoperit. Dacă cineva le-a descoperit, îl rog să-mi dea un semn.
Cum până săptămâna viitoare sunt plecat din Bucureşti, îi rog pe primii doi câştigători să mai aştepte câteva zile până îşi vor primi premiile.
Domnule Georgescu,vă felicit pentru articolul „Cine mai are nevoie de bărbați?” Încă eu cred că” el Nano”este cel mai talentat pilot din „marele circ”. Cred deasemenea, că în legătură cu apartenența la fraudă fiscală,simulări ,de orice fel şi aroganță nemărginită v-ați gîndit în principal la un singur sportiv :ronaldo (r mic pus intnționat) portughezul.aveți dreptate deplină.
@Chirila Daniel:
Mulțumesc. Îl pun îndată și aici.
E duminica dimineata. Aproape nimeni pe strazile plouate intreaga noapte. Carutasii care au montat ultimele banci in parcul plin cu ciresi infloriti se uita ciudat la femeia care trece zambitoare aproape fara sa-i vada.
Ea se grabeste acasa dupa o noapte in camera de garda. Copiii dorm inca si va avea timp sa mai bea o cafea. Doar mai tarziu ii va trezi sa mearga la concursul de desene pe asfalt organizat in acest parc.
Bine ca nu va mai ploua.
Buna dimineata. Pot intra in concurs cu un singur cuvant pentru fotografie ? Multumesc,cu respect.
@florinel:
Da, de altfel scot limita de jos, e inutilă.
Unde mergem noi, Niculae?
PS: Am reusit sa ma fac de ras, am comentat la un alt post. :))
Simt frâiele cum sunt lăsate a uitare, și nici zăbala nu-mi mai frânge gura. Nu merg, nu caut caldarâmul cu copita, ci parcă mă zbat într-o materie vâscoasa ce-mi invadează fiecare fibră.
Aud suflarea caldă a fratelui meu alături și simt prezența fantomatică a unei trecătoare pe strada pustie și înghițită în smog. Știu că e femeie, după pasul ușor și lin alunecând pe mâzga rece.
Cei doi bărbați, tată și fiu, ce ne comandă drumul, sunt acum tăcuți și înfrigurați. Nu știu dacă și ei i-au simțit parfumul, dar parcă era ea, cea abia plecată și definitiv scufundată în negura uitării.
Îmi ridic ușor capul și nechez a despărțire. În ceața din urmă las mâna ei moale ce ne avea de grijă. În ceața din față privesc temător.
Ploaia mă arde și nările-mi freamătă a neliniște…
Cu exceptia cadrului citadin si a siluetei(feminine..) de pe alee, fotografia seamana izbitor cu scena finala din Morometii(1987): „Niculae, unde mergem noi, domnule?”
Unde dracu’ au cazut..Si macar de as stii unde mi-sunt ochelarii de gasit ochelarii..
cineva va rog sa-mi mute cratima aia din dreapta lu’ mi in partea ailalta. multumesc!
varianta #2
Ce dreac a pus astia in beutura ? Ca alb-negru n-am mai vaz’t pin’ acu’
1920…Tocmai ce au plecat românii că s-a și lăsat ceața
Comentariul meu pentru fotografie are un singur cuvant…MOROMETII. Cine a citit sau macar a vizionat filmul stie despre ce este vorba-plecarea la scoala intr-o dimineata cetoasa ,o caruta…Doresc celorlati participanti multa inspiratie.
În timp ce îşi strânse cu un gest mecanic fulgarinul subţire mai aproape de corp, Rebeca încercă să îşi stăpânească tremurul care o cuprinsese la auzul copitelor pe caldarâm şi se forţă să nu-şi întoarcă privirea. Era conştientă că reacţia corpului său nu se datora în întregime umezelii cu care dimineaţa ceţoasă îi pătrunsese până în oase. Acelui fior care o străbătea din ce în ce mai des în ultimele săptămâni îi găsise un nume: frică.
Furia cu care se succedaseră evenimentele în urma cărora Horthy ajunsese în fruntea proaspăt proclamatei monarhii o năucise. Odată cu primele decrete emise de noul guvern, direcţia în care se îndreptase cursul vieţii sale devenise brusc incertă. Îşi urmărise cu obstinaţie pasiunea, iar când devenise singura femeie din generaţia ei acceptată la secţia de ştiinţe a Universităţii Pázmány Péter din Budapesta crezuse că nimic nu-i mai poate sta în cale, nici scepticismul tatălui sau, nici aroganţa colegilor, nici măcar războiul. Crezuse că luase în calcul toate variabilele pentru ca rezultatul ecuaţiei succesului sau să fie garantat. Doar în vremea când îşi făcuse ea socoteala nu avea cum să prevadă că în această ecuaţie va apărea o necunoscută. Rebeca era evreică. Şi cum noul regat ungar hotărâse să limiteze numărul evreilor în universităţi, într-o bună zi numele său apăruse pe listele de epurare ale secţiei de ştiinţe. În acea zi se instalase în viaţă ei FRICA. Nu o speriaseră niciodată obstacolele, luptase cu curaj împotriva prejudecăţilor. Mereu sigură de sine, trecuse cu mândrie toate examenele, înfruntase cu curaj adversităţile, se aruncase fără teamă în muncă şi în iubire. A început să experimenteze efectele fricii doar în clipa în care a înţeles că nu poate lupta împotriva unui concept iraţional, că destinul sau atârnă în mod absurd de obârşia să etnică, pe care nu o putea schimba sau ascunde. De atunci Frica îi viola fiecare minut al existenţei. Tresărea din ce în ce mai des la zgomote pe care altă dată le asimila fundalului sonor natural al cotidianului: un scârţâit de uşă, vocea ascuţită a vânzătorului de ziare, un nechezat răzleţ al unui cal înfrânat din scurt de birjar.
Trăsura trecu pe lângă ea şi se înfundă în ceaţa lăptoasă lăsând în urmă ecoul potcoavelor pe pietrele ude. Se sprijini o clipă în umbrela cu mâner de lemn încercând să-şi domolească bătăile repezi ale inimii. Înfăşurată în liniştea pufoasă care-şi întinsese fuioarele printre aleile pustii ale parcului Varosliget, respiră adânc, îşi potrivi o şuviţă de par după ureche şi grăbi pasul. Spre ieşire, îşi zise. Voi găsi o ieşire.
-Departe-i Clujul?
-Apoi amu-i depaaaarte…
La multi ani, mai copii!
Ceaţă
Strop după strop, ploaia loveşte pământul,
Dimineaţa îi sapă nopţii mormântul.
Cai in galop sfâşie vântul.
Femeia se pierde pe drum.
Copite grăbite calcă asfaltul,
Iar ramuri pustii dansează ca vii
Pe ritmuri de noi melodii.
În inima ei e un altul.
Călători dinspre ieri înspre azi
Prin iubirile noastre uitate.
Unde eşti ceaţă să cazi
Pe-ale noastre greşeli neiertate?
De unde vin copacii îi cunosc și au transmis vestea prin filamentele lor delicate. Informația aparține întregului trib, în egală măsură trunchiurilor mari, arborilor aplecați sau ramurilor care se răsfiră spre vârf în brațe subțiri care definesc spațiul vital. Bordurile fine, stâlpul cu becul de lumină ca o floare de păpădie înghețată. Toate entitățile s-au obișnuit cu ritualul, așteaptă zgomotul înăbușit și totuși distinct al vehicului tras de o pereche de cai. Au mai fost pe acolo, sunt călătorii anonimi care sosesc la ora la care, de obicei, intersecțiile sunt stinghere. Parcul e pustiu dimineața în zori. De aceea, contrariat, pasagerul din dreapta, se întoarce să se uite înapoi, vrând parcă să se convingă că femeia care a trecut nu este o nălucă. Privește cum pașii – un mecanism autonom declanșat de o inerentă sincronizare – îi depărtează silueta din raza sa vizuală. Se holbează, sperând să rețină ceva din această apariție, formele ei plăcute. Mișcarea este un fel de amprentă, întrupată din aleile sticloase. Cine sunt oamenii aceștia, de ce toate obiectele și ființele au umbre cu o existență distinctă, ca ieșind din oglinda unui lac? Aleile alcătuiesc de o parte și de alta trasee care se pierd într-un perete lăptos, încetinind deplasarea celor care se duc la lucru. Corpurile proiectează în atmosferă fragila lor existență, iar lentila aparatului de fotografiat le-a surprins așa, fără apărare, capturându-le într-un cadru de unde nu o să mai poată ieși. Totuși cel care conduce vehiculul pare sigur de scopul călătoriei, de la care nu ar trebui să se abată. Unul din cei doi cai a aplecat capul spre stânga, stabilind o direcție, dar nu o să ajungă în veci la destinație. Nici mesajele pe care le schimbă ramurile opalescente nu se vor împlini în anotimpurile ce ar trebui să urmeze. Sunt milioane de pixeli care vor rămâne în așteptare.
„In cautarea fericirii”. Ultimul capitol
Ceata surpirnsa in fotografie pare sa fi atarnat deasupra orasului de-a lungul intregului secol XX, transformandu-l intr-un pustiu monocromatic, iar pe oamenii ce il populau in umbre ratacite.
Văd că oamenilor le-a reamintit plecarea la școală a lui Niculae Moromete, dar seamănă mai degrabă cu sosirea în oraș a celor doi. Se văd trotuarele, stâlpul de iluminat, strada pietruită sau nivelată. Preda îți dorea atât de mult să plece, iar Cioran îți dorea să rămână. Un brexiter contra unui remainer :P
Firește, nici unul dintre cei menționați nu a studiat la Budapesta. Unul a studiat la Sibiu, iar celălalt la Roșiorii de Vede :P
https://www.youtube.com/watch?v=kp79CxAFedk szoveggel
Doar in maghiara pot sa ma exprim azi, sint total sub vraja acestui cantec si al grupului Omega in general. Super baieti, le admir de cand e lumea, afisez si varianta in engleza ca-l canta si asa. O sa-ti dea o translatie vre-un microbist secui ca nu-mi prind degetele sa fac altceva azi. Doar sa stii unde m-a dus acel peisaj cu ceata din Parcul Central din Budapesta. Azi inca sintem indragostiti de muzica, maine sutam spre poarta!!!
https://www.youtube.com/watch?v=SgSJwSiwr4Y
Omega – Russian Winter
Frozen land, a winter gale
Dimitrij tells me Lena´s tale
A beauty queen
She was just perfect in the role
Remember her
We rode together through the snow
It´s just a tale, a winter gale
These stormy times had passed away
Lena was gone
When came the light of the dawn
She was my love
And now the troika stands alone
Frozen land, a winter gale
I´m sad that now it´s just a tale
She was a queen
If I could be with her again
Outside the snow and by her side I feel the same
@Olga Khan:
Şi mie îmi plac Omega.
Cântă încă, parcă.
E frig. Pare ca apa pamantului s-a impreunat cu cea a cerului invelind strada. E ceata. Tacuta. Alba si gri in acelasi timp, aproape transparenta. Ca o fantoma ce se furiseaza inconjurand incet arbori, banci, trasuri si trecatori zgribuliti.
La inceputul amurgului, doar isi strecurase timid limbile subtiri incolacindu-le ca niste tentacule in jurul tufisurilor. Acum, a prins indrazneala si a devenit mai densa, fortand natura intreaga sa-i inspire parfumul umed. Infatisarea sa fragila si imateriala e inselatoare. Trupul ei este greu.
Copacii isi apleaca crengile jilave si goale unul spre celalalt ca si cum ar cauta sa se incalzeasca intr-o imbratisare imposibila. Vizitiii se infasoara mai strans in haine si isi indeasa palariile pe cap. Doar aerul cald ce tasneste din narile cailor, dilatate de oboseala, o mai poate invinge, insa numai vremelnic.
Ecoul ritmului grabit, aproape erotic, al tocurilor pantofilor de dama este acoperit de tropaitul strident al potcoavelor ce lovesc sacadat caldaramul ud.
Crepusculul e abia vizibil in timp ce felinarele incearca zadarnic sa-si imprastie lumina dincolo de aburul rasuflarii ei. Probabil ca, pe malul budapestan al Dunarii, un muncitor de la primarie a aprins inca de pe-acum becul din turnul de lemn ce serveste drept far si, prevazator, trage clopotele de ceata. Vietile vaporenilor care muncesc si traiesc pe fluviu depind de el.
Dar si de ea.
Stie cu siguranta ca acum ea stapaneste locul. Poate bantui oriunde, pe oricine si poate face orice.
Insa, la fel de bine stie ca, odata cu rasaritul, intaia raza de soare o va strapunge mortal, fara nicio mila, nemaiavand macar sansa de a se apara.
Totusi, pana atunci, este clipa ei. Si nimeni n-ar putea-o invinovati ca vrea sa si-o traiasca.
descrierea fotografiei> O ZI CEŢOASĂ ,ori INCERTITUDINE…
O zi ca oricare altă zi cu ceaţă. Primăvară sau toamnă.Un semn / o geană de lumină poate-nsemna dimineaţă sau amiază.Un ,,peisaj’’ static, în care doar o femeie (tînără) vine sau se depărtează.Un lampadar acum inutil… Caii şi căruţa/atelajul pare nehotărît … cu atît mai mult cu cît în faţă se află un rondou/sens giratoriu… Oricum, se află la o intersecţie,la o răscruce…
În colţul din stînga un piedestal? Un obiect uitat? …
În căruţă sînt doi bărbaţi. Cel fără pălărie îi spune ceva vizitiului sau (doar) o priveşte pe femeia care se-apropie ori se-ndepărtează. Nimic nu e sigur, totul e interpretabil, după mintea, dar mai ales după sufletul ,,cititorului’’ fotografiei, care-i mai mult decît o fotografie, un vrai tableau, realizat de un meşter artist.
IULIAN
strop după strop, cai în galop cazi, azi, altul, asfaltul, uitate, iertate – ceață, greață