Știți cum arată o astfel de bântuire: nu știi foarte clar când s-au imprimat acele imagini, uneori nici măcar unde erai, dar, printr-un miracol, ele există undeva în tine. Se întorc uneori și te retrăiesc mai degrabă decât le retrăiești tu pe ele, căci în această stare ești mai degrabă scenă decât proprietar.
Două secvențe ar putea să fie primele mele amintiri. Pe cele dintâi le-am inserat într-un fragment din prima mea carte, „Câteva sfârșituri de lume”, ca aparținând unui personaj. Intram în sufrageria din prima casă unde am stat, un apartament de două camere din Aleea Macaralei. Țin minte spătarul tapițat al scaunului pe lângă care treceam, ca niște tăieței aurii pe un fond verde-cenușiu.
Celelalte sunt din parcul Cișmigiu. Era soare. Avem trei-patru ani și mergeam cu tricicleta. Eram cu bunicul, asta țin minte precis și nu știu de ce, pentru că el nu se vede deloc în aceste frânturi de imagini. Se văd în schimb mulți pantofi și multe picioare, foarte lungi, majoritatea de bărbați, printre care încerc să mă strecor, răsucind ghidonul și căznindu-mă să apăs pe pedalele alea mici fixate pe roata din față. La un moment dat reușesc să ies dintre oameni și înainte îmi apare un plop.
Întotdeauna mi-au plăcut plopii, pe care nimeni nu-i prețuiește. Copaci foarte înalți, cu lemnul moale și ațos, care arde greu și-i greu de prelucrat. Nu prea fac umbră, sunt preocupați doar să crească.
Nu demult l-am fotografiat. Oamenii de-atunci s-au cam dus, el e tot acolo, în Cișmigiu.
Care sunt primele voastre amintiri?
Cine vrea să participe la acest concurs postează aici textul, cât mai scurt, sub formă de comentariu, oricând, timp de o săptămână, până în noaptea următoare de luni spre marți (29 spre 30 ianuarie 2018), la ora 00:00 a României. Premiul este un exemplar din romanul meu “Exitus”, cu semnătură și dedicație. Câștigătorul va fi decis de mine și contactat pe adresa de mail completată la postare; dacă eu consider că, într-o săptămână, nimeni nu merită premiul, acesta nu se va acorda.
Dacă învingătoarea sau învingătorul este din București, ne întâlnim la o stație de metrou și-i înmânez premiul. Pentru cei din țară, plătesc eu cheltuielile de trimitere, prin Poșta Română. În cazul în care câștigătoarea sau câștigătorul sunt în străinătate, la fel, pot trimite cartea cuiva aflat în România, de unde o pot ridica.
Baftă și inspirație!
UPDATE: Câștigătoarea acestei ediții este Crina Voinaghi, pentru povestea cu bunica și cu para. Felicitări! Crina, ți-am trimis un mail pe adresa pe care ai folosit-o când ai comentat.
Primele mele amintiri sunt legate de bunicul din partea mamei, singurul pe care am avut ocazia și șansa să-l cunosc. Și pe el l-am pierdut devreme, când aveam patru ani, iar printre puținele amintiri pe care le am cu el sunt și primele. Îmi vine acum în minte o scenă pe care abia după ceva timp de la moartea sa am reușit să o reconstruiesc: bunicul, așezat pe patul din camera mică a casei de la țară, povestindu-mi Harap Alb la lumina unei lămpi cu gaz. Eu în brațele lui, departe de lumea dezlănțuită.
Prima mea amintire este foarte bizara pentru ca vine de la o varsta de la care teoretic nu pastram nimic. Sunt in casa in care am crescut, cu mama si cu tata pe o patura pufoasa colorata in tonuri pastel pe care mi-o amintesc scama cu scama; tata face umbre pe pereti, deseneaza un porc si eu, care abia incepusem sa merg ma ridic de pa patura, ma indrept spre peretele bleu si asez manuta in dreptul botului porcului de pe perete; tata face in gluma o ghidusie ca si cum porcul m-ar musca de mana si atat de categorica e senzatia ca am fost muscata de acel porc incat aceasta scena s-a agatat de suflet este cu mine de atunci; in contextul copilarieicare care a urmat este un moment neverosimil, in care mama si tata radeau impreuna si se jucau cu mine, ceva atat de necaracterisitc incat pare un petec cusut cu mana din copilaria altcuiva.
Primele mele amintiri:
– intrarea cu bolta de la gradinita
– patuturile din metal (al meu si al surorii mele) care erau in camera mica, pe partea stanga.
Parintii mei au fost marinari si de cand m-am nascut am stat cu ei pe un şlep şi am călătorit pe toată Dunărea. La vârsta de 5 ani când a venit momentul să merg la grădiniţă, am fost dusă la bunica la Brăila, într-o casă pe pământ. De la un trai semiizolat intr-un spatiu restrâns, am trecut brusc la un alt mod de viaţă, în oraş printre mulţi oameni (rude sau străini, tot oameni noi erau pentru mine), printre mulţi copii, învăţată fiind doar cu fratele şi sora mai mici. Totul era nou, straniu şi intimidant, deşi văzusem atâtea oraşe pe toată Dunărea, dar acolo fusesem doar un simplu vizitator. Casa bunicii mirosea diferit, bunica mirosea diferit, astfel decât mama. Mâncarea bunicii avea alt gust decât mâncarea mamei. Totul era diferit! A fost o perioadă în care am încercat o mulţime de senzaţii noi. Eram un copil timid şi interiorizat, iar adaptarea a fost grea. Primele mele aminitiri sunt de atunci pentru că am trait într-un timp foarte scurt o mulţime de senzaţii noi, pentru că viaţa mea s-a mutat dintr-o lume în alta.
Greu de spus care e cea mai veche. Am atâtea frânturi de amintiri care mi se îngrămădesc în cap! Totuși, asta sigur era înainte de grădiniță, deci destul de veche. Stăteam la bunicii mei în Ploiești, iar bunicul mă plimba în fiecare zi în parcul de lângă bloc. Ca să nu ies cu mâna goală, țin minte că luam cu mine o cutie de vitamina C plină cu bucățele de Lego. Ce căutam eu cu Lego în parc? E o întrebare bună, dar nu cred că o să-i mai găsesc vreodată răspunsul. Din păcate nu prea mi-l mai amintesc nici eu foarte bine pe bunicul, decât la pat, când mai crescusem nițel.
Aveam in jur de 4 ani. Mergeam cu Bunuion (bunicul meu ) de la Oravita la Ciclova Montana peste deal. Ne a prins probabil inserarea caci imi amintesc o galaxie intreaga de licurici care imi clipesc in cap si acum dupa 35 de ani . :)
Ne pregăteam de culcare eu, mamaia și cele două surori, iar mamaie-mea bătea în tăblia ferestrei și zicea ceva de genul: „Pleacă, măi babaule, că băiatul se culcă” pentru a mă convinge să adorm. Eu îmi dădeam seama că ea bătea în geam și mi se părea că se preface degeaba, că eu știu adevărul. Poate aveam vreo 3 ani, dar nu sunt sigur.
Însă o amintire mai interesantă mi se pare de pe la 5 ani. Surorile mele propun să mergem în pătul; un pătul din nuiele, în care se găseau tot felul de lucruri interesante și prăfuite. Alergăm noi, urcă ele, apoi îmi închid ușa în nas. Deschid ele ușa, mă scuipă cu niște sâmburi de struguri din care mâncau, și închid ușa la loc. Eram șocat că mi se închide ușa în nas fără să le fi supărat cu ceva. Peste câteva luni, aflu eu că intrăm în anul 1986 și le întreb pe surori: „În ce an m-ați scuipat coi cu struguri?” Iar ele îmi răspund că în 1985. Iar eu le zic: „Bine, ca să țin minte și să vă aduc aminte toată viața că în 1985 m-ați scuipat cu struguri fără să vă fac nimic.” În zilele noastre, ne mai întrebăm dacă mai ținem minte anul în care ele m-au scuipat cu (boabe/semințe de) struguri. Firește, în 1985.
Fotbal pe drum, cu baietii mari. Eu aveam 3-4 ani (cred). Ei aveau nevoie de portar. Imi sprijineam mainile pe genunchi cum stiam eu ca stau portarii adevarati (Cristian de la FC Arges). Mingea se scurge spre mine. Baietii striga sa o apar. Raman nemiscat cat timp mingea mi se scurge printre picioare si mai departe printre doua pietre. Poarta pe care eu trebuia sa o apar. Nu inteleg de ei striga la mine. Eu imi facusem treaba, aveam mainile pe genunchi.
Astazi am 40 de ani, FC Arges nu prea mai e, dar eu joc fotbal saptamanal si cand intru in poarta ma sprijin cu mainile pe genunchi ca portarii adevarati.
O mica parte din gradina o folosea mama doar pt flori. Era ingradita cu un gard din sarma. Usa era mereu inchisa. Eu si animalele eram cei mai mari dusmani ai florilor. Faceam prapad daca intram intre flori. Avea si trandafiri rosi. Vrand sa rup un trandafir ma intepasem in spini. Tragandu-mi mana ramasesem agatata cu hainele in trandafiri. Prizoniera trandafirilor incepusem sa urlu: au, pielicica mea :))
Daca ma auzea plangand stia unde ma gaseste.
Am urat trandafirii pana acum vreo 3 ani. Abia atunci i-am iertat.
Eram mereu dublu pedepsita. De trandafiri si de mama pt ca nu aveam voie sa-i rup florile.
3 ani si 7 luni – 7 mai 1986. Se transmitea la televizor finala de la Sevilla. Ma uitam cu tata si fratele meu. Fratele meu avea atunci 5 ani. Noi, cei mici, spuneam ca tinem cu aia in negru ( pe ecranele alb-negru, Barcelona era in negru, iar Steaua in alb ), iar tata ne spunea sa tinem cu aia in alb, ca aia sint ai nostri. Nu realizez sa imi amintesc lucruri mai vechi ca asta si este singurul pasaj din meci pe care il retin.
Prima amintire este cu bunicul din partea tatalui. Imi spunea o povestire, Saracia, abia de ii mai tin minte parul alb si franturi din glas. Si obisnuia sa repete ori de cate ori il rugam. De fapt, a fost singura poveste pe care am auzit-o vreodata inainte sa merg la culcare.
Cea mai frumoasa si mai vie și mai timpurie amintire a vietii mele e o minune traita -ciudat!- nu de mine ci de tatăl meu. Dar atat de crancen o simt in ochi, pe piele si in nari incat pot sa jur ca e amintirea mea. Chiar e amintirea mea.
Zicea Tata: Cand eram mic-mic tata ma lua cu el dimineata devreme la coasa. Ma punea intr-o panza si, agatat de coada coasei, porneam spre camp. Acolo ma aseza pe un brat de iarba si incepea sa coseasca. Cerurile se deschideau, soarele rasarea urias de dupa deal, fanul cadea rapus de coasa tatei lasand in urma norisori de roua cu multe, multe curcubeie in care zburau milioane de gaze colorate. Era nici cald-nici frig, mirosea a iarba verde, se auzeau vrabii si gugustiuci si rasete de copii. Eram acolo unde sigur mă voi întoarce la Sfârșit. Era bine. :)
ce frumos!!!
a mea e asa: e un frig de-ti ingheata inima, imi cad fulgi pe nas si simt ciudatenia acelui „lucru” rece, am o saniuta cu spatar, (despre care stiu ca e rosie!) in dreapta mea sunt munti de zapada…(pentru ca o masina care deszapea drumurile curata curtea adunand zapada intr-un fel de derdelus…) iar in fata mea se aude o voce cunoscuta care incalzeste dintr-o data totul! undeva, in jurul meu alearga un catel vesel care raspunde la numele de Tobi. Bunica mea poarta un palton negru elegant, cu guler de blana si trage saniuta, vorbind vesel si familiar cu cainele…iar in momentul acela imi dau seama ca exist: mi-e frig, am nasul si mainile reci, catelul e o necunoscuta de care mi-e teama iar intre mine si persoana cea mai familiara din univers plutesc niste puncte mari albe…
care cad din Cer
Bunica îmi curăţa perele de coajă iar apoi mi le tăia pe o farfurie fără model. În bucăţelele mici şi albe simţeam toată truda ei din acea zi, toată iubirea şi răbdarea. Nu vorbea niciodată cât timp mânuia cuţitul, privea doar para şi farfuria. Perele aveau gustul şi tristeţea mâinilor ei muncite şi aveam o oarecare reţinere atunci când le mâncam dar niciodată, absolut niciodată nu am lăsat în farfurie vreo bucăţică de pară, era răspunsul meu mut la declaraţia ei de iubire. Mâncam tot, cu grijă, cu răbdare şi îi întindeam farfuria goală zâmbind mulţumită iar ea îmi întorcea zâmbetul. De fiecare dată când curăţ acum o pară îi simt prezenţa, mă încearcă nostalgia şi dorul de ea şi mă gândesc: oare eu reuşesc să transmit tot atâta dragoste fără cuvinte?
Imi amintesc cu claritate singuratatea unei camere de la parterul casei batranesti, cu geamul cotropit de vita de vie, care nu lasa sa patrunda decat cateva raze de lumina cat era ziua lunga. Fiecare amintire de acolo este incadrata de gratiile patutului, prin care zaream icoanele pastrate de bunica, veghind cu sang asupra mea, care mai de care mai strambe si mai vechi, dar familiare si severe ca niste parinti incercati. Cu toata umbra noastra deasa, caldura de afara intra prin fiecare por al casei, apasand mobilele si orele. De dincolo se auzeau rasete. Era clar. Venise unchiul, eterna fascinatie a familiei noastre, un tanar cu pantaloni evazati si conversatii efervescente, care anima sambata de sambata batrana casa, bunicii si pe mama.
Atunci s a iscat un fel de revolta surda, prin toti muschii, prin toate oasele. Ma simteam prinsa intr o mica cursa, captiva saltelutei si gratiilor, cu vechii mei prieteni pironiti in pereti. Atunci am ales sa ma catar pe marginea patutului, sa ma zdrelesc generos de podea, ca mai apoi sa ma lupt sa ajung la clanta. Ii auzeam tot mai aproape. Adrenalina scursese orice urma de durere, ramanand un entuziasm nebun, ca prima calatorie in jurul lumii, fie ea si pana la bucatarie. Dupa cateva sarituri hotarate la fiecare usa, am reusit sa i gasesc. Ciocneau niste pahare si radeau copios. Cand m au vazut, s au oprit brusc din tot ce faceau, ca si cum le ar fi cazut cerul in cap. Numai biata mama, vazand cat de mica si prapadita eram, s a bucurat sincer si s a repezit sa ma ia in brate. Au trecut vreo 28 de ani de atunci. Casa e inca acolo. Unchiul nu mai vine, insa de fiecare data cand ma intorc, din orice colt al lumii, mama are aceeasi privire ca in ziua aceea, ca si cum o izbanda nemaipomenita s a intamplat. Ca si cum fii-sa a umblat mari si tari ca sa o vada din nou.
Rătăcitor
E una din amintirile copilăriei. Nu e prima amintire, primele amintiri le am în ceață, dar cu siguranță e prima întipărită cu claritate.
O întâmplare ce mi-a influențat, cred eu în mod hotărâtor, dezvoltarea ulterioară. Am fost crescut împreună cu toți copiii generației mele, de-acolo din satul în care m-am născut, în spiritul respectului și dragostei pentru natură. Iar pentru a realiza și conștientiza acest lucru, fie iarnă, fie vară sau chiar primăvară, ne petreceam o bună parte din timp cunoscând-o. Urcând la munte, noi copiii, însoțiți de unul sau doi adulți, ce ne supravegheau și ne deslușeau tainele supraviețuirii în sălbăticie.
S-a întâmplat chiar în vara de după cutremur. Aveam șase ani, părul lung și cârlionțat împreună cu un roșu bucălat în obraji. Trecuse deja o săptămână de împărtășit bucurii împreună cu muntele. În ziua aceea, parcă o duminică, într-un luminiș din pădure, învățam să construim un adăpost, având la îndemână doar un topor și șireturile tenișilor sau încălțărilor. Fascinat de plăcerea lucrului început, nu mi-am dat seama cum m-am afundat tot mai mult în pădure, încercând să găsesc cea mai bună cetină pentru adăpost. M-a trezit din visare ploaia scurtă de vară amestecată cu ceața densă și alburie ce se lăsase din nimic. Iar răul a venit firesc, așa cum orice rău se lasă agale și parcă fără sfârșit peste noi. Eram gata rătăcit. În prima jumătate de oră am tot încercat să găsesc drumul către tabără, dar n-am făcut altceva decât să îmbrățișez răul și să mă pierd definitiv. În acel moment am conștientizat pentru prima oară ce înseamnă frica. Un sentiment ciudat, nemaiîntâlnit până atunci. Am început să tremur, m-am așezat pe o rădăcină de brad, și ascultând muzica și vuietul pădurii, am început să plâng. Și am tot plâns, nu știu exact cât timp, deja eram în altă dimensiune temporală, am plâns până mi-au secat lacrimile. M-am urnit cu greutate și am început să alerg printre copaci. Aveam acea energie dată de panică și frică, instinctele și simțurile primordiale mă ghidau. Apoi, după mult timp, soarta mi-a scos în cale un izvor. Am coborât nu fără greutate pe cursul lui și am întâlnit o potecă. De aici totul s-a legat. Poteca m-a dus ușor și pe nesimțite spre golul alpin. La câteva sute de metri se afla o stână.
Deja se inserase când m-am apropiat, cu mintea plină de singurătatea mea și de oboseala serii. Apoi citeam uimirea pe chipul ciobanilor când îmi ascultau povestea. Liniștea deja își găsise casa la mine în suflet când unul dintre ei m-a întrebat. “ Cum te cheamă fetiță curajoasă?”
După câteva momente de gândire adâncă și orgoliu neștiut am răspuns : “ Mihaela “. E numele surorii mele.
Până să spun ce amintiri am eu, vreau să spun că de ceva timp mă „bântuie ” flashback-uri de la o vârstă foarte fragedă și îmi dau o stare de bine, mă liniștesc.. cumva ideea ta e pe sufletul meu. Îmi aduc aminte de mileurile și hainele mele pe care mama le spăla manual, iar eu dintr-un excel de hărnicie le trăgeam de pe frânghie( nu ajungeam să le iau de sus), le băgam în apă și le întindeam prin curte pe unde îmi venea. Și mai țin minte nasturii de la puloverul mov al bunicii mele; ea avea afectate corzile vocale afectate și nu putea articula cuvinte, dar mă iubea mult. Și zilele de vară când tata venea de la muncă.. țin minte perfect cerul albastru. Aveam 3-4 ani când astea se petreceau..
Eu copil mic ,in pat cu tata, care nu statea cu noi…(.era insurat dar o prinsese pe mama la ” inghesuiala „, el inginer tanar, mama muncitor necalificat, mama a ramas gravida dar a refuzat avortul, etc)…il intreb de ce ma cheama Ilie, ca pe el…imi spune povestea cu sf. Ilie care trage lemne intr-o padure din Cer, si de aia tuna, si bate caii cu un bici fermecat, si de aia fulgera…eram mic mic dar asta nu o pot sterge din cap, desi l-am urat cu toata puterea mea…
PS Tata a murit prin ’94…am tras atunci o betie de zile mari! Dupa ce mi-a venit mintea la cap, ne-am impacat…in duh!
Prima mea amintire este de cand aveam 3-4 anisori si locuiam la un camin. In fiecare zi cand imi faceau parintii mei baie, se strangeau mai multi copii din vecini si ii ajutau pe ai mei. Aparent eu eram star-ul acelui camin.