Știți pe cineva care visează să fie român?

Că-i vorba de sport sau de politică, patriotismul românesc arată cam așa: ne punem speranțele într-unul, apoi, când el nu face ceea ce-am fi vrut noi să facă, ne ridicăm dezamăgiți de la masă și-l înjurăm. 

Cred că patriotismul adevărat se educă. Înseamnă, în primul rând, un cod de gândire și de comportament ce se dobândește de timpuriu, nu un reflex condiționat obținut la fluturarea steagului tricolor. Nu poți înlocui educația cu certitudinile scrijelite cu cuiul pe scoarța cerebrală, cu abundența iilor, cu reclame în care „rrromânesc” sună ca o bilă de metal rostogolită pe gresie, cu piețe pline de oameni aduși cu autobuzele.

Iată-i pe germani, în cea mai prost turneu final din istoria lor, părăsind competiția din grupe, rămânând însă germani. A fost incredibil calmul cu care atacau în prelungirile partidei cu Suedia, când aveau nevoie de gol. Iată-i pe japonezi, calificați în optimi grație mai puținelor cartonașe galbene în grupă, atacându-i la 2-2 sinucigaș pe belgieni, deși ar fi putut trage de timp să ajungă la prelungiri și la „mai vedem noi”. Iată-i pe spectatorii niponi strângând gunoaiele în urma lor. Au inundații masive, cutremure, dezastre atomice: își storc țara, o îmbracă la loc, merg mai departe.

Iată-i pe uruguayeni, o echipă care joacă mereu la limita asprimii, dar care a luat primul cartonaș galben în meciul din sferturi, cu Franța. Asta e diferența dintre o echipă luptătoare și una brutală.

Într-un articol, Jorge Valdano – cel mai bun scriitor dintre fotbaliști – povestește cum se afla la Coppa del Mondo în 1990, într-un bar din Milano, unde a auzit un chiot de bucurie: un uruguyan sărbătorea, 40 de ani mai târziu, golul victorios al lui Ghiggia din finala World Cup 1950, ce se dădea la televizor. În fața uimirii sale, omul a explicat: „Scuze, de câte ori văd un gol al Uruguay-ului, îl sărbătoresc de parcă ar fi primul”.

Uruguayenii se hrănesc din trecut, noi trăim în episoadele care ne convin din el, în veșnicul nostru patriotism comemorativ.

Iată-l pe francezul Griezmann, care nu se bucură după un gol înscris Uruguay-ului, din respect și dragoste pentru această țară. Știți pe cineva care visează să fie român?

Iată-l pe selecționerul Oscar Washington Tabarez, profesor la origine, spunând după înfrîngere: „Visul s-a terminat, vor veni alții” și cerând 6 la sută din PIB pentru educație. Vi-l imaginați pe Nea Puiu, de sub chipiul acela larg cât un sombrero, pledând de lângă Gabi Oprea pentru investiția în viitor?

Iată-ne pe noi, mereu rămașii acasă și în casă, unde suntem pe veci stăpâni.