Speranță pentru Marele Vis, de Leonida Neamțu

Speranță pentru Marele Vis, de Leonida Neamțu

“Din adâncul pădurii țipa un animal sfâșiat de un alt animal.”

Această carte ar fi trebuit ecranizată și, dacă ar fi păstrat măcar 10% din tonul romanului, tot ar fi fost un film memorabil, ceva între Salariul groazei și The Flight of the Phoenix.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dintr-un aerodrom românesc șase oameni fură un avion şi încearcă să fugă cu el spre o insulă nordică. Sunt doi germani și patru români, plus un câine, a cărui naționalitate va rămâne ambiguă.

Vor fi ei prinși? Vor supraviețui? Vor fi găsiți? Ce vor fi ei nevoiți să facă pentru a rămâne în viață? Ce devine omul la marginea umanității sale? Un animal sau ceva mai puțin de-atât?

În același timp și în aceiași munți peste care trece avionul celor șase, într-un azil de bătrâni dedicat foștilor actori, alții se plictisesc și organizează vânători prin zăpezi. Cele două lumi se vor întâlni și se vor influența în moduri neașteptate.

Sub pojghița scrisului aparent detașat al lui Leonida Neamțu se văd lunecând ca peştii sub gheață marile teme ale literaturii: singurătatea, disperarea, moartea. Speranța despre care se face vorbire în titlul cărții se destramă cu fiecare pagină, rămânând totuși vie pentru celelalte două romane ale trilogiei: “Speranță pentru speranță” și “La Gouloue dansează cu Chocolat”.

Tragicul e ascuns cu dibăcie printre frazele magnetice ale autorului, care-și hipnotizează cititorul și-l așază printre eroii lui muribunzi și enigmatici:

“Să mor, să plec şi să revin pe Pământ după o foarte îndelungată absență, sub forma unui pârâu. Nu! De ce sub forma unui pârâu, chiar de va fi limpede şi răcoros şi-n el vor face baie fetişcane albe şi goale – un pârâu  s e   t â r ă ş t e, iar  eu, deşi veteran al MARILOR PRĂBUŞIRI, prefer zborul.”

“Învelit până la bărbie cu şuba şi cu foaia de cort, fața lui Bala răsărea ca o floare diformă, pe marginea unui coşmar.”

“ – Arăți ca o balegă  î m p r ă ș t i a t ă pe un disc de marmoră.”

“Luna se agățase cu o ureche de stânci, mirată. Deasupra văgăunii atârnau capete asimetrice, monstruoase unele, prelungi, palide, feminine altele. Cerul curgea înalt, cu stelele sale, iar aici jos, avionul mort, căzut, de la distanță părea ireal, intangibil. La capătul craterului, coada Honduras-ului se ridica deasupra zăpezii, ca şi cum un uriaş delfin s-ar fi înfundat în piatră, acolo…, în urmă cu o mie două sute patruzeci de ani.”

 

Romanul “Speranță pentru Marele Vis” de Leonida Neamțu este reeditat de Editura Publisol.