in Sfatul bătrânilor

Când moare inamicul cel mai bun, de Leonida Neamțu

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
Linkedin
Share on email
Email
Share on whatsapp
Whatsapp

Este cea mai bună colecție de povestiri a autorului și-i musai s-o citiți. Cele mai multe sunt scrise ca și cum personajele favorite ale scriitorului, strânse la un pahar de vorbă, povestesc întâmplări din viețile lor, așa cum se întâmplă și într-o altă carte, „Narațiuni detective”.

Povestea care deschide volumul, „O crimă bine tăinuită”, este un exemplu de abilitate în derutarea cititorului. Un conferențiar se trezește într-o noapte chinuit de-o nevoie ciudată: aceea de a desena o pisică. De atunci, în fiecare dimineață găsește pe masa de lângă pat desene cu pisici, rod al episoadelor sale de somnambulism. Se duce la psihiatru, cu care până la urmă se împrietenește, și care începe și el să viseze și să deseneze pisici. În viața conferențiarului apare o femeie, care dispare, apoi apare încă una, iar aceasta poposește ceva mai mult. Nu se întâmplă mare lucru, personajele povestesc întâmplări petrecute demult, se trage și un pic cu arcul.

Scrisă în stilul clasic al scriitorului clujean, un absurd amuzant pigmentat cu fraze memorabile, timp de zeci de pagini te întrebi încotro se îndreaptă acțiunea și, în fond, ce vrea autorul de la tine. Este o povestire polițistă? Dar unde e crima?

Apoi lucrurile se răstoarnă neașteptat și se limpezesc în chiar ultima frază a povestirii. Orice-ar fi, nu întrevezi finalul, care te lasă „Wow!”

***

Probabil că Leonida a vrut să scrie un roman cu personaje bizare, despre o lume care semăna cu cea din trilogia Cătunul / Orașul / Casa cu coloane a lui Faulkner. Din păcate, din acest proiect bănuit ne-au rămas doar trei povestiri. Două – „Norii de cenușă” și „Norii căutătorilor de absolut” – sunt în acest volum, cea de-a treia – „Norii de zăpadă” – este în volumul „Norii de diamant” (1974).

Dacă credeți că exagerez cu comparația, iată începutul „Norilor de cenușă”:

„Un labirint căruia îi alese pomposul titlu de Hotel Special D. fondă cavalerul Aclopotoaie pe margine de oraș, la numai câțiva pași de frontieră, într-un ținut păduros unde iarna sticleau lupii.

Cu vremea, orașul își întinse o tentaculă în acea direcție și înghiți D.-ul, dar până atunci mai trecură ani. Însă nu anii sunt personajele de bază ale acestei acțiuni, cu toate că vreun rol vor fi jucat și ei, cert e că, în acel fumegos și îndepărtat deceniu, dumnealui cavalerul Aclopotoaie s-a ivit în oraș cu încetul, dând tot mai mici târcoale, având asupra sa drept unice bogății o secure și culoarea verde a privirii, martoră a unei durități pe care timpul nu a confirmat-o, prietene A.”

Prima frază este magnetică. O iubesc.

Și tot așa. Scriitorul tocmește o lume fabuloasă într-un orășel de munte, cu contrabandiști, generali, un cavaler, prostituate și un șlefuitor de lentile. La fiecare pas ai senzația că te ia peste picior și mereu te lasă frustrat, dorindu-ți ca povestea care tocmai s-a încheiat ca o cădere de secure să mai fi continuat măcar câteva zeci de pagini. În aceste trei povestiri, mai mult decât oriunde, Leonida Neamțu a dat dovada talentului său de scriitor și de creator de lumi, lăsându-te doar să ghicești ce carte superbă ar fi putut urma.

O altă povestire frumoasă este „Franzela, stiloul și băiatul bolnav”. E scurtă și simplă, având ca scenă salonul unui spital, unde sunt internați cinci bărbați și un băiețel, iar băiețelul are un stilou care îi place tare mult unui vecin de salon.

***

Ca de obicei, vă redau câteva fraze memorabile din această carte:

„La miezul nopții sau poate ceva mai târziu, un șobolan trecu peste obrazul cavalerului Aclopotoaie, ca o cârpă udă, și-l trezi.”

„Antoaneta bătu la ușa sa și depuse pe masă un pachet din partea lui Iuliu Delenda. Aclopotoaie-și azvârli picioroangele din pat și se apucă să dezlege pachetul, sub privirile domnișoarei, și ea curioasă. Era o tobă. Cavalerul puse toba la picioarele sale și întinse mâna spre talia fetei, dar fata zise nu. Atunci luă de jos toba și toba zise da.”

„La înălțimea ferestrelor se desfoia un salcâm. Îi plângeau frunzele. În fiecare zi, tot mai puține, dar se pare că doar băiatul observa cum moare salcâmul, fiindcă ceilalți bolnavi încă nu deschiseseră vreo discuție pe tema asta. Firește. Oamenii mari au întotdeauna la-ndemână subiecte mai importante.”

Romanul “Când moare inamicul cel mai bun” de Leonida Neamțu este reeditat de Editura Publisol.

Dacă ți-a plăcut, distribuie! :)
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
Linkedin
Share on email
Email
Share on whatsapp
Whatsapp

Write a Comment

Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.