Câteva dintre personajele favorite ale scriitorului se strâng la sfat, în “cuibul căutătorilor de comori”, să istorisească pățanii din lungile și sinusoidalele lor existențe.
În aceste povești sunt crime, trupuri găsite fără viață și sunt, bineînțeles, criminali, dar autorul nu se concentrează pe găsirea asasinilor sau pe descâlcirea modului în care s-a ucis, ci pe poveste însăși. Fabulația este la putere, dar avem și fabulă, mai ales când personaje precum Lupul și Jderul participă și ele la sfatul oamenilor sau un agent secret al destinului se deghizează succesiv în șoarece, păduche sau capră neagră.
Calitatea cea mai simpatică a lui Leonida Neamțu era că se putea juca oricât, asemenea unui copil pe covor. Nu există granițe în răsucirile lui ludice, iar asta îl face cu adevărat irezistibil.
În “Nori de mărgean, trecătoare iluzii”, un pacient rostește în timp ce era inconștient bizarele cuvinte: “Acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru.” și de aici începe povestea unui contabil la Fabrica de Bere amestecat într-o crimă absurdă. În “Frumoasa și misterioasa ucigașă de la Hotelul Pax” aflați, printre altele, ce înjurătură românească se traduce prin “Votre sage-femme sur la glace”.
Apar un alungător de furnici, un lingvist specialist în cuvântul melc, singurul din limba română a cărui origine ar fi necunoscută, lupi care se cațără pe lună.
Avem la un moment dat, în “Destinul cel blestemat al comorilor”, dezlegarea enigmei unei crime pornind de la patru desene, iar criminalul este un copac. (Da, ați citit bine, un copac!) Sau ni se inventează prima folosire din istorie a amprentei, încă din antichitate, în povestea criminalului cu șase degete la piciorul drept (“unul era în plus,… care??”) Sau suntem invitați la un mic curs de decodificare a unor desene enigmatice și chemați să descoperim cel mai potrivit loc pentru ascunderea unei comori.
Câteva fraze, așa, la întâmplare, din această carte simpatică:
” – Prietenia noastră se baza pe invidie, își urmă gândul Cristian B., și anume pe invidia mea. Eram gelos pe farmecul său personal. Aparențele sale de om al plăcerilor ascundeau un suflet decapitat…”
“Ce-ar mai fi de adăugat? Probabil nimic.” – începutul unei povestiri
” – Din clipa dezertării inexplicabile a lui Gavriil, l-am urmărit pe mai multe piste: poți să-ți închipui, niciuna nu abutiza nicăieri!
– Nu… abutiza?
– Nu ducea nicăieri…”
“Era un inconștient liniștit, trebuie spus asta, nu-l încercau delirurile și nu reacționa în vreun fel când i se făceau perfuzii, sau cum le zice, injecții, complicate masaje, sau când îi căscau gura spre a-i picura pe limbă ceva atât de amar că ar fi zguduit și pe un mort; însă dumnealui nu era mort, prin urmare rămânea impasibil ca un cadavru.”
Romanul “Narațiuni detective” de Leonida Neamțu este reeditat de Editura Publisol.
