Cartea aceasta face parte din Top 5-ul meu de favorite scrise de Leonida Neamțu.
Pe un blat de Edgar Allan Poe se toarnă Dashiell Hammett, amestecat cu 200 de grame de San Antonio. Se amestecă o doză suficientă de Marquez și se presară, după gust, un pic de Steinbeck. Se lasă cititorul să fiarbă la foc mic câteva sute de pagini, apoi totul explodează într-o surpriză.
Tehnic, „La Goulue …” este continuarea altor două cărți pe care vi le-am prezentat anterior: Speranță pentru Marele Vis și Speranță pentru speranță. Practic, însă, puteți să o citiți și independent.
Numele cărții vine de la un afiș desenat de Toulouse-Lautrec, care o reprezintă pe dansatoarea La Goulue dansând cha cha cu partenerul ei, Chocolat, pe scena de la Moulin Rouge. Într-un oraș din Transilvania, în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un local, se pune în scenă un număr de balet inspirat de acest tablou. Dar acesta e doar un pretext: de fapt, toate drumurile urcă spre creasta muntoasă de deasupra orașului, spre Hornul Diavolului, în straniul ținut al Cheilor de Sare. Acolo, o bătrână buhă, Madame Clementa, și un ghem de vipere cu corn păzesc o comoară.
Toți vor să pună mâna pe ea: chestori și colonei SS, vânători și cabanieri, inspectori și comisari, ba chiar și falși critici de artă, un aviator enigmatic însoțit peste tot de un lup șchiop (cine s-ar fi așteptat la asta? : ) , un detectiv particular, un contabil, un băcan, dansatori și secretare.
La fiecare recomandare v-am prezentat citate din cartea prezentată, de data asta nu o voi face. Pur și simplu, de la primul la ultimul rând, cartea este un lung solo, ca și cum Jimi Hendrix nu s-ar fi dezlipit câteva ore bune de chitara sa ori John Coltrane de saxofon. Ghicești atâta bucurie în scrierea acestei cărți, în această spirală nesfârșită a jocului, încât e imposibil să nu te cucerească.
Am citit acestă carte de zeci de ori în prima copilărie și de alte câteva zeci de ori în cea de-a doua. Nu m-am plictisit o singură dată.