Este povestea mai multor personaje – printre care, o femeie atât de bătrână, încât descoperise că nu mai poate muri, un hoț elegant, dublura unui general celebru, un adolescent care visa să devină polițist, un cocoșat și un astronom – care viețuiesc în aceeași casă veche. În timpul unui cutremur, Casa Isolda se prăbușește. Mulți ani după aceea, după război, toți acești oameni plănuiesc să se revadă, căci conviețuirea și mai ales dezastrul pe care-l traversaseră împreună îi legaseră.
Romanul este, cum sunt și altele ale lui Leonida, în parte autobiografic. O spune chiar autorul, spre sfârșitul cărții. „Autorul și-a permis să facă unele inversări. Unii dintre cei a căror viață e descrisă, în mare goană, aici, în realitate au pierit în dezastru, alții, despre care s-a afirmat că ar fi murit, trăiesc și azi.”
Regăsim aceeași ușurință în a mânui limba română, transformând-o într-un buchet de flori multicolore, din care poți extrage câte una spre a o admira și mirosi. De pildă, iată talentul de a găsi nume memorabile pentru personaje: bătrâna care nu mai putea muri este „Maria Cianoza”.
„Flăcăul Pavelescu-Mingioacă purta acum alt nume, Ghețu Tiron. E atât de fals, că pare autentic, considera el.”
„Un câine rătăcea pe sub garduri, întruchipând pesemne propria sa stafie.”
„Degetele (…) se plimbau ca niște lăcuste moi pe obrazul clientului, fără a greși, ca și cum ar fi avut pe burice niște ochi.”
„… cu aceiași ochi pustii care, dacă te priveau, aveai impresia că luneci în gol.”
„În vreme ce mâncară, ea rămase de câteva ori cu sânii goi, frumoși, ridicați, iar nu căzuți, dar pesemne nu pietroși așa cum îi descriu autorii ce nu s-au atins în viața lor de femei, ci catifelați, moi la pipăit, elastici. Să ne ferească sfântul de femei cu sâni pietroși. Ni s-ar găuri pieptul în două locuri, sau am avea mereu vânătăi!”
Există ușurința de a crea personaje și fraze minunate, dar, spre deosebire de cărțile cele mai bune ale lui Leonida – cum ar fi Aventura și contraaventură, Frumusețea pietrei nevăzute sau La Goulue dansează cu Chocolat -, acțiunea în sine trece în plan secund. Cea mai frumoasă calitate a autorului, capacitatea de a se juca, într-o superbă nepăsare, îi poate cumva și reteza aripile.
Este ca și cum ai vedea o mașină superbă, puternică, rapidă, dar nu o vezi în ipostaza ei cea mai potrivită, atacând virajele, ci făcînd drift-uri în jurul unui punct fix, risipind oarecum darul acesta minunat.
Așa cum marea întâlnire a supraviețuitorilor Casei Isolda n-a reușit niciodată, fiind înlocuită de întâlniri mai neînsemnate, așa cum personajul feminin dispare din triunghiul amoros și din viețile celorlalți, întruchipând „rațiunea misterioasă, feminină, de a fugi mereu”, cartea se termină melancolic, de fapt neterminându-se.