Profesorii de micime

Ai 3 puncte, mai ai două meciuri de jucat în grupă și primul lucru la care te gândești, tu, presă sportivă din România, este cum să mai ciupești un punctuleț și să te califici cu 4?

La cinci minute după ce s-a terminat Ucraina – Slovacia, aproape toate site-urile de sport publicau analize despre cum ne putem califica dacă facem un egal în următoarele două meciuri.

Nu putem juca fotbal fără să ne gândim cum să-l păcălim, măcar un pic. De parcă succesul n-ar fi succes fără puțină ciupeală. „Lucrurile se complică în grupa României”. Pe bune? Lucrurile se complică doar dacă trăiești din traficul de vorbe goale și complicate. Fotbalul e simplu.

Și ne mirăm de ce nu mai apar sportivi buni decât în mod cu totul excepțional? Au fost generații distruse de analiști TV care au mestecat înțelept vidul în fălci, plonjând repetat și inutil în trecut. Ai senzația că presa română e compusă, în primul rând, din analiști fiscali care îți calculează ratele la o casă în curs de demolare.

Atitudinea normală e alta: încerci să câștigi orice meci. Nu calculezi șanse, intri pe teren și le mărești! Nu-i nevoie de nicio reluare, nu-i nevoie de niciun zoom. Nu e nevoie să-l suni pe Becali. Dacă a fost ofsaid, ideea este că „a fost”. Nu mai contează. Priviți înainte! Trecutul a fost, nu-l mai recuperezi prin vorbe, scuze și explicații.

I-a învățat cineva asta pe copii și pe tineri? Nu. I-au învățat în schimb cum să-și calculeze ratarea preventiv. „Mai aveți nevoie de un punct și mergeți mai departe”. Cât de departe poate fi căderea dacă gândești împiedicat, cât de sus poți sări dacă stai în genunchi?

După cum spunea antrenorul din ”Ted Lasso”, cel mai bun serial despre oameni și sport din ultimele decenii: „I believe in believe”. A crede se învață, nu se calculează.