De ce nu ne vorbim între noi?

Eram pe un peron de metrou în Viena. Am auzit vorbindu-se românește în apropiere: era un grup de doi bărbați și trei femei, turiști, urmărind o hartă și încercând să-și dea seama încotro s-o apuce. A venit metroul și toți ne-am urcat. Eu m-am dus spre capătul vagonului, unde era mai gol. După un timp, au venit în zona mea, continuând să vorbească între ei în românește. Atunci, mi-a sunat telefonul și am răspuns. Tot în românește.

Am sesizat că, imediat ce am zis “Salut”, toți au încetat subit să vorbească între ei. Chiar și după ce-am încheiat convorbirea au rămas tăcuți.

Acum câțiva ani eram pe Camino de Santiago, într-un camping din Comillas. Tocmai ne pusesem cortul nostru mititel, când au venit lângă noi două mașini mari cu două familii de români stabiliți în Spania. Nu peste mult, au încins un grătar cu mici, iar mirosul a inundat tot camping-ul. Trecând pe lângă ei, i-am salutat cu “bună seara”, iar ei au tresărit, au răspuns cu jumătate de gură și de atunci au vorbit mult mai încet. Or fi crezut că ne autoinvităm la masă? Nu știu.

Uneori, recunosc, mi se întâmplă și mie asta: sunt situații în care, în străinătate, mă feresc de compatrioți. Nici măcar în cazul meu nu înțeleg de ce.

În România nu se întâmplă asta, dar cum am trecut granița parcă nu ne-am mai cunoaște între noi. Unde sunt doi români, nu doar că sunt deja două tabere, dar sunt deja doi oameni, fiecare crezând despre celălalt că nu merită să i se adreseze.

Cumva, cred că nu mai suntem de ceva timp cu-adevărat un popor, ci numai oameni care fug unii de alții.

Voi de ce credeți că ne evităm între noi în străinătate?

Toți ne-am pierdut un pic mințile

De la început o spun, ce a făcut Serena Williams în finala de la US Open e nepermis. După ce antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, aflat în tribune, a făcut un semn ce poate fi asociat unei indicații tehnice, lucru interzis de regulament la acest turneu, jucătoarea a fost penalizată. Ea a protestat, apoi a insultat arbitrul, amestecând fără noimă acuze și argumente emoționale, încercând să câștige simpatie și susținere. A pierdut partida, în miezul unui circ de nedescris.  Continue reading

Ce s-a întâmplat cu umorul? (2) Corectitudinea politică.

Cleavon Little în Blazing Saddles

Acum mai bine de cinci ani, Rowan Atkinson (interpretul lui Mister Bean) spunea într-un interviu că „ar trebui să ni se permită să ne insultăm între noi”. “Marea problemă cu scoaterea în afara legii a insultei e că multe alte lucruri pot fi categorisite astfel. Critica, ridiculizarea, sarcasmul, ușoara deviere de la punctul de vedere ortodox, toate pot fi interpretate drept insulte”, zicea comicul.

Corect. Aș încerca să aplic și un criteriu mai degrabă contabil: ce am câștiga și ce am pierde, la nivel de societate globală, prin “cumințirea” umorului?

Pe de-o parte, nicio persoană sau categorie socială nu trebuie să se simtă jignită ori discriminată. OK.

Pe de altă parte, libertatea cuvântului e sfântă. De asemenea, OK.

Numai că astea două se cam ciocnesc conceptual. Unde se trage linia? Și, mai ales, cine o trage?  Continue reading

Ne prostim

De la un timp, sub titlul fiecărui articol publicat de Reuters e înscris și timpul mediu necesar parcurgerii respectivului text. Acesta a scăzut constant și rareori mai depășește 3 minute. Și-așa bănuiesc că se trec numere mai mici, ca un fel de doping pentru cititorul actual: „Hai că poți! Rezistă! Mai sunt doar câteva secunde de chin!”.

În curând, vom comunica doar prin gif-uri animate și emoticoane, iar creierul va mai livra materie cenușie de maximum trei clicuri.  Continue reading

Ce se întâmplă cu noi?

Am citit multe ce s-au scris despre imaginile video cu crimele de la metrou. Scriu „crime” pentru că au fost mai multe: una, a bietei fete împinse în calea trenului; celelalte, nenumărate, s-au petrecut în psihicul celor care au văzut aceste imagini, chiar dacă ei nu realizează asta.

Martorii primei tentative de asasinat – care a avut loc în stația Costin Georgian, în jurul orei 15:35 –, înțeleg, n-au avut nicio reacție. Bănuiesc că s-au blocat ori că au crezut că „așa ceva n-are cum să fie adevărat”. Așa a fost posibilă crima de la Dristor 1. Continue reading