Există, în teatru și literatură, conceptul de „suspendare a neîncrederii”. E o convenție nescrisă: ca să funcționeze lucrurile, lași la o parte, pentru un timp, simțul critic.
Când te uiți la seria Harry Potter, de pildă, nu spui : „E imposibil să faci obiectele să dispară?” sau „Arătați-mi un singur copil care zboară! Unul singur!!!”, ci renunți un timp la propria deșteptăciune ca să mergi mai departe.
Ceea ce suntem dispuși să facem, de la sine, pentru noi înșine, în cazul ficțiunii nu vrem să facem însă prea ușor, pentru ceilalți, în viața reală.
Mie Covid-19 nu-mi pare a avea legătură atât cu adevărul sau minciuna, ci mai ales cu cât suntem dispuși să facem pentru ceilalți.Continue reading →
Eram pe un peron de metrou în Viena. Am auzit vorbindu-se românește în apropiere: era un grup de doi bărbați și trei femei, turiști, urmărind o hartă și încercând să-și dea seama încotro s-o apuce. A venit metroul și toți ne-am urcat. Eu m-am dus spre capătul vagonului, unde era mai gol. După un timp, au venit în zona mea, continuând să vorbească între ei în românește. Atunci, mi-a sunat telefonul și am răspuns. Tot în românește.
Am sesizat că, imediat ce am zis “Salut”, toți au încetat subit să vorbească între ei. Chiar și după ce-am încheiat convorbirea au rămas tăcuți.
Acum câțiva ani eram pe Camino de Santiago, într-un camping din Comillas. Tocmai ne pusesem cortul nostru mititel, când au venit lângă noi două mașini mari cu două familii de români stabiliți în Spania. Nu peste mult, au încins un grătar cu mici, iar mirosul a inundat tot camping-ul. Trecând pe lângă ei, i-am salutat cu “bună seara”, iar ei au tresărit, au răspuns cu jumătate de gură și de atunci au vorbit mult mai încet. Or fi crezut că ne autoinvităm la masă? Nu știu.
Uneori, recunosc, mi se întâmplă și mie asta: sunt situații în care,
în străinătate, mă feresc de compatrioți. Nici măcar în cazul meu nu înțeleg de
ce.
În România nu se întâmplă asta, dar cum am trecut granița parcă nu
ne-am mai cunoaște între noi. Unde sunt doi români, nu doar că sunt deja două
tabere, dar sunt deja doi oameni, fiecare crezând despre celălalt că nu merită
să i se adreseze.
Cumva, cred că nu mai suntem de ceva timp cu-adevărat un popor, ci numai oameni care fug unii de alții.
Voi de ce credeți că ne evităm între noi în străinătate?
De la început o spun, ce a făcut Serena Williams în finala de la US Open e nepermis. După ce antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, aflat în tribune, a făcut un semn ce poate fi asociat unei indicații tehnice, lucru interzis de regulament la acest turneu, jucătoarea a fost penalizată. Ea a protestat, apoi a insultat arbitrul, amestecând fără noimă acuze și argumente emoționale, încercând să câștige simpatie și susținere. A pierdut partida, în miezul unui circ de nedescris.Continue reading →
Acum mai bine de cinci ani, Rowan Atkinson (interpretul lui Mister Bean) spunea într-un interviu că „ar trebui să ni se permită să ne insultăm între noi”. “Marea problemă cu scoaterea în afara legii a insultei e că multe alte lucruri pot fi categorisite astfel. Critica, ridiculizarea, sarcasmul, ușoara deviere de la punctul de vedere ortodox, toate pot fi interpretate drept insulte”, zicea comicul.
Corect. Aș încerca să aplic și un criteriu mai degrabă contabil: ce am câștiga și ce am pierde, la nivel de societate globală, prin “cumințirea” umorului?
Pe de-o parte, nicio persoană sau categorie socială nu trebuie să se simtă jignită ori discriminată. OK.
Pe de altă parte, libertatea cuvântului e sfântă. De asemenea, OK.
Numai că astea două se cam ciocnesc conceptual. Unde se trage linia? Și, mai ales, cine o trage? Continue reading →
De ce comediile moderne nu mai au niciun haz? Motivul nr. 1, după mine: oamenii sunt din ce în ce mai săraci cu duhul și cererea creează oferta. Mâine vă spun și care este cel de-al doilea motiv.
De la un timp, sub titlul fiecărui articol publicat de Reuters e înscris și timpul mediu necesar parcurgerii respectivului text. Acesta a scăzut constant și rareori mai depășește 3 minute. Și-așa bănuiesc că se trec numere mai mici, ca un fel de doping pentru cititorul actual: „Hai că poți! Rezistă! Mai sunt doar câteva secunde de chin!”.
În curând, vom comunica doar prin gif-uri animate și emoticoane, iar creierul va mai livra materie cenușie de maximum trei clicuri.Continue reading →