Cât de jos suntem dispuși să coborâm pentru a ne vedea cât mai sus?

Două feluri de a nu putea

Dacă naționala noastră ar fi prezentată la un buletin meteo, s-ar zice că jucăm un fotbal moderat, cu intensificări locale. Franța, Belgia, Germania sau Spania ar fi furtuni cu potențial de tornade.

Nu e nici mândrie, nici rușine în asta: atât putem. Există însă două feluri de a nu putea. Diferența nu e dată de poziția limitelor, ci de dorința de a le depăși. Continue reading

Profesorii de micime

Ai 3 puncte, mai ai două meciuri de jucat în grupă și primul lucru la care te gândești, tu, presă sportivă din România, este cum să mai ciupești un punctuleț și să te califici cu 4?
La cinci minute după ce s-a terminat Ucraina – Slovacia, aproape toate site-urile de sport publicau analize despre cum ne putem califica dacă facem un egal în următoarele două meciuri.

Continue reading

De ce port mască

Mask

Există, în teatru și literatură, conceptul de „suspendare a neîncrederii”. E o convenție nescrisă: ca să funcționeze lucrurile, lași la o parte, pentru un timp, simțul critic.

Când te uiți la seria Harry Potter, de pildă, nu spui : „E imposibil să faci obiectele să dispară?” sau „Arătați-mi un singur copil care zboară! Unul singur!!!”, ci renunți un timp la propria deșteptăciune ca să mergi mai departe.

Ceea ce suntem dispuși să facem, de la sine, pentru noi înșine, în cazul ficțiunii nu vrem să facem însă prea ușor, pentru ceilalți, în viața reală.

Mie Covid-19 nu-mi pare a avea legătură atât cu adevărul sau minciuna, ci mai ales cu cât suntem dispuși să facem pentru ceilalți. Continue reading

De ce nu ne vorbim între noi?

Eram pe un peron de metrou în Viena. Am auzit vorbindu-se românește în apropiere: era un grup de doi bărbați și trei femei, turiști, urmărind o hartă și încercând să-și dea seama încotro s-o apuce. A venit metroul și toți ne-am urcat. Eu m-am dus spre capătul vagonului, unde era mai gol. După un timp, au venit în zona mea, continuând să vorbească între ei în românește. Atunci, mi-a sunat telefonul și am răspuns. Tot în românește.

Am sesizat că, imediat ce am zis “Salut”, toți au încetat subit să vorbească între ei. Chiar și după ce-am încheiat convorbirea au rămas tăcuți.

Acum câțiva ani eram pe Camino de Santiago, într-un camping din Comillas. Tocmai ne pusesem cortul nostru mititel, când au venit lângă noi două mașini mari cu două familii de români stabiliți în Spania. Nu peste mult, au încins un grătar cu mici, iar mirosul a inundat tot camping-ul. Trecând pe lângă ei, i-am salutat cu “bună seara”, iar ei au tresărit, au răspuns cu jumătate de gură și de atunci au vorbit mult mai încet. Or fi crezut că ne autoinvităm la masă? Nu știu.

Uneori, recunosc, mi se întâmplă și mie asta: sunt situații în care, în străinătate, mă feresc de compatrioți. Nici măcar în cazul meu nu înțeleg de ce.

În România nu se întâmplă asta, dar cum am trecut granița parcă nu ne-am mai cunoaște între noi. Unde sunt doi români, nu doar că sunt deja două tabere, dar sunt deja doi oameni, fiecare crezând despre celălalt că nu merită să i se adreseze.

Cumva, cred că nu mai suntem de ceva timp cu-adevărat un popor, ci numai oameni care fug unii de alții.

Voi de ce credeți că ne evităm între noi în străinătate?

Toți ne-am pierdut un pic mințile

De la început o spun, ce a făcut Serena Williams în finala de la US Open e nepermis. După ce antrenorul ei, Patrick Mouratoglou, aflat în tribune, a făcut un semn ce poate fi asociat unei indicații tehnice, lucru interzis de regulament la acest turneu, jucătoarea a fost penalizată. Ea a protestat, apoi a insultat arbitrul, amestecând fără noimă acuze și argumente emoționale, încercând să câștige simpatie și susținere. A pierdut partida, în miezul unui circ de nedescris.  Continue reading