De citit. ¨Maimuța carpatină”, de Radu Paraschivescu

Până acum o jumătate de an, exista o zi pe săptămînă în care aveam o mare problemă cu Radu Paraschivescu. El scria luni pe marți în Prosport, eu marți pe miercuri în Gazetă. Astfel încât, atunci când, după îndelungi căutări, găseam subiectul și deja rânjeam satisfăcut, constatam că deja îl abordase Radu. Ce să mai adaugi, ce să mai scrii?

Noul său volum „Maimuța carpatină”, apărut la Editura Humanitas, cuprinde articole publicate, de-a lungul timpului, în revista „Esquire”. Mărturisesc că nu le citisem, pînă acum o săptămână. După părerea mea, sunt cele mai bune texte ale lui Radu Paraschivescu apărute în presă și motivul principal e simplu: sunt mai lungi decât cele de 2.200 – 2.500 de semne tipografice, cât au în mod curent articolele de opinie din cotidiene.

Sunt puțini autorii care mai au ceva de transmis trecând peste această graniță. Din acest punct de vedere, Radu Paraschivescu poate alerga nu doar suta de metri – atunci de-abia ce s-a încălzit -, ori în proba de 200 de metri plat – când deja este la turație maximă -, ci și un maraton. Nu te lasă, nu te plictisește, ci, ca un narator înnăscut al alergării de-a lungul rândurilor, gradează perfect ritmul.

Capitolul meu favorit din carte? „Cum ne botezăm copiii”, un veritabil tur de forță prin onomastica de rit românesc, purtând tușa fină a umorului observațional, de factură aproape detectivistică. De câte ori crezi că nu mai există nimic de analizat, autorul se întoarce în prag, aidoma locotenentului Columbo, cu al lui „One more thing…”, și mai găsește ceva savuros.

„Serviți, vă rog: Triță Făniță, Culiță Tărâță, Genică Boierică. Aud? Ați întâlnit ceva comparabil? Îmi vine greu să cred. A se observa aburul diminutival care învăluie nu doar pronumele, ci și – caz rarisim – numele de familie. A se observa, de asemenea, coincidența fonetică a „ă”-ului final pentru toate cele șase entități. A se observa, în fine, aerul lor interlop și totodată comic, neseriozitatea lor constitutivă, sentimentul de farsă pe care ți-l induce simpla lor citire. Triță, Culiță și Genică pot asigura afișul unei piese din teatrul absurd al tranziției. Ei n-ar avea cum să fie secretari de stat, miniștri sau întreprinzători din capitalismul carpatin. Și totuși, exact asta sunt”.

Sau, mai încolo: „Cum e normal, apar și pași greșiți, ca în cazul unui copil căruia istoria recentă a onomasticii nu s-a obosit să-i rețină numele, într-atât de neobișnuit îi era prenumele. Căci pe micuț îl chema, regretabil, Parkinson”.

Ar trebui să mă opresc cu citatele, însă nu pot, întrucât crescendo-ul este demențial. „Din afaceri și din lumea băncilor, din documentele acquis-ului comunitar și din dicționarele de relații economice, din finanțe și din management țâșnesc spre noi nume grele de conținut și doldora de miez. Printre ele, Arierata, Emergența, Expertiza, și și chiar – atenție mărită – Salvgardarea. Nu stă nimeni să speculeze pe marginea coeficientului de inteligență al unei fete pe care o cheamă Arierata, nici să-și închipuie cum ar fi să te duci la bordel și să încapi pe mâinile Expertizei”.

Vorba domnului Pleșu, care a vorbit la lansarea cărții, la Gaudeamus, „am râs ca prostul”. Ceea ce vă doresc și vouă.