Aţi remarcat? Când despre cineva se spun în public lucruri nu tocmai frumoase, motivul dării în judecată sau al simplei revolte din partea subiectului nu este „am fost jignit”, ci „mi-a fost afectată imaginea publică”. Apoi, cât de des auzim expresii ca „imaginea contează”, „cîştig de imagine”, „are o imagine bună”. Aşadar, avem pe de-o parte omul, iar într-un plan superior ca importanţă avem ceea ce el a reuşit să pară până acum, gogoaşa de mătase în care viermele s-a înfăşurat pentru a deveni fluture.

Personalitatea nu mai este cireaşa de pe tort, aceasta s-a scufundat sub numeroasele glazuri, siropuri şi ornamente, mult mai importante din punct de vedere social. Omul de azi a ajuns propriul dresor şi purtător de cuvânt, şi nu puţini sunt cei ce dimineaţa, în oglindă, nu bărbieresc o faţă, ci pornesc retuşarea unei măşti care, o dată scoasă în public, trebuie să producă efecte.

În acest amestec de teatru şi de carnaval, omul a ajuns un produs care se vinde singur, zi de zi. De cele mai multe ori, nu el participă la competiţie, lupta se poartă în planul superior despre care scriam mai sus. Dacă imaginea lui promite prospeţime 24 de ore din 24, ca la un deodorant în plină campanie de promovare pe TV, individul poate fi şi un fâs, că tot va reuşi.

Noţiunea de „imagine publică” a înlocuit-o pe cea de „reputaţie” cam de când „biografia” e devenit „CV”, o cronică a faptelor atestate documentar de instituţii aflate prin convenţie deasupra oricărei bănuieli. Nu contează ce ştii şi ce poţi acum, mai important e ce scrie acolo că ai absolvit. E ca şi cum nu omul şi-a scris CV-ul, ci patalamaua l-a întrupat ca s-o reprezinte la concurs, pentru că, în primă instanţă, o angajare este un concurs între foi de hârtie, nu între oameni.

Trăim în zodia în care manualele gen „Cum să fii un om de succes” şi ghidurile pentru manageri sunt mai citite – şi mai înţelese – decât Marquez, în care poţi să vinzi otravă deghizată în mâncare sau băutură şi să fii lider mondial în alimentaţie, în care e suficient să pari ca să fii şi e suficient să fii la televizor ca să pari.

În această acută lipsă de timp, ochiul a devenit creier, ca un bodyguard ce a preluat locul stăpânului fleşcăit de inactivitate. Când să mai găndeşti dacă sunt atâtea ştiri stupide de aglutinat, când atâţia oameni au atâtea lucruri memorabile de transmis, pe care le uiţi apoi în câteva secunde, cum să îţi antrenezi organul mirării când Elodia e încă de negăsit? Şi, pentru că veni vorba, iată cea mai bună ilustrare a ideii că o imagine puternică nu are neapărată nevoie de o persoană purtătoare, ba mai mult, dacă respectiva ar apărea, imaginea ei s-ar duce naibii rapid.

Dan Diaconescu nu procedează însă altfel decât orice tip de la departamentul de public relations, în orice punct al lumii şi-ar desfăşura el activitatea, a cărui sarcină este să creeze un cât mai mare orizont de aşteptare din cât mai multe vorbe goale. V-aţi întrebat de ce limbajul unui responsabil PR – fie că vrea să vîndă imaginea unui om sau a unei maşini –  este mereu „de lemn”? Pentru că, deşi aparent vrea să dezvăluie, scopul lui este să ascundă în spatele cuvintelor, nu are nici cea mai mică intenţie să informeze, ci să creeze deplina senzaţie că a informat.

Tot mergând înainte, ne-am întors în grota lui Platon. E adevărat, acum umbrele aruncate de cei aflaţi în gura peşterii apar pe ecrane din plasmă, dar nu sunt reprezentări din lumea ideilor, ci proiecţii ale propriilor noastre himere.

„Poţi să-i păcăleşti pe toţi o dată, poţi să-i păcăleşti pe câţiva mereu, dar nu-i poţi păcăli pe toţi mereu”, spunea Abraham Lincoln. Pe câtă dreptate avea în secolul al XIX-lea, pe atât de mult se înşală astăzi, când reuşim să ne păcălim toţi pe toţi şi fiecare pe el însuşi.

Ion Iliescu are un nou blog. La domeniul vechi, numit România, a fost nevoit să renunţe acum 3 ani. Nu ar fi făcut-o, dar nici chiar domnia sa nu poate introduce greşit de mai mult de trei ori parola de preşedinte.

Cine s-ar fi gândit în acea zi din decembrie 1989, când vidul de putere a fost umplut de avidul de putere, că varianta light a fostului dictator va dori peste ani să comunice, via unei invenţii capitaliste, cu poporul?

Ca posesor de blog, sunt însă surprins de anumite scăpări ale domnului preşedinte. De exemplu, Miron Cozma nu este la „blogroll”, locul unde îţi treci prietenii. În fond, e omul cu care Ion Iliescu a comunicat mai bine decât prin Yahoo Messenger: cum domnia sa dădea un mesaj, cum replicile lui Cozma veneau instantaneu.

Domnule Iliescu, ca administrator aveţi cam aceleaşi drepturi ca la fostul blog din lumea reală. În primul rând însă, trebuie să vă schimbaţi parola. Oricine îşi poate da seama că e „moscova”. Puneţi „revolutiesireforma”, oricum nimeni nu-şi mai aminteşte de opera dumneavoastră scrisă.

De la „Options” (opşăns), „Discussion” (discaşăn), puteţi adăuga cuvinte sau exprimări pe lista neagră, cum ar fi „Coposu”, „Raţiu”, „Câmpeanu”, „jos comunismul”, ori „alegeri libere”, şi puteţi interzice accesul anumitor vizitatori-golani mai uşor decât ordonând Poliţiei să-i împuşte în centrul Capitalei. Ori, mai simplu, scoateţi bifa la „Allow comments” şi veţi retrăi clipele de neuitat din timpul primului mandat. În fine, consideraţi nick-urile vizitatorilor ca fiind nişte nume conspirative din vremurile pe care şi acum le regretaţi.

Dacă vreţi să-i ţineţi la curent cu ideile dumneavoastră pe votanţii împreună cu care, în 1990, ne-aţi îngropat viitorul, aveţi varianta RSS. Din păcate, nu URSS, respectivul sistem, deşi testat multe decenii cu ajutorul dumneavoastră pe pielea noastră, s-a dovedit nefuncţional. Sunt doar un fel de manifeste moderne care anunţă că aţi mai scris ceva, cu toate că nu am văzut ca la secţiunea „Language” să existe şi opţiunea „wood”.

Iar dacă doriţi să postaţi un film, nu mai trebuie să sunaţi la Televiziunea Română: doar preşedintele în exerciţiu are această prerogativă. Apăsaţi pe „Manage” şi apoi pe butonul „Upload”. De exemplu, biografia dumneavoastră – care, după ce că nu cuprinde data, locul naşterii, studiile la Moscova şi multe altele, e scrisă şi la persoana a treia, ca la cei încercaţi de delirul grandorii – poate fi rotunjită cu următorul filmuleţ, ce descrie, în fond, moştenirea cea mai de preţ pe care aţi lăsat-o poporului român.

P.S. Acesta e un fragment din filmul „Piaţa Universităţii”.

http://www.youtube.com/watch?v=ZY8rJ8bZQEE 

P.P.S. Şi mă mai întrebam cine m-a înjurat! Noul blog al domnului Georgescu.