Zilnicele noastre Elodii

Aţi remarcat? Când despre cineva se spun în public lucruri nu tocmai frumoase, motivul dării în judecată sau al simplei revolte din partea subiectului nu este „am fost jignit”, ci „mi-a fost afectată imaginea publică”. Apoi, cât de des auzim expresii ca „imaginea contează”, „cîştig de imagine”, „are o imagine bună”. Aşadar, avem pe de-o parte omul, iar într-un plan superior ca importanţă avem ceea ce el a reuşit să pară până acum, gogoaşa de mătase în care viermele s-a înfăşurat pentru a deveni fluture.

Personalitatea nu mai este cireaşa de pe tort, aceasta s-a scufundat sub numeroasele glazuri, siropuri şi ornamente, mult mai importante din punct de vedere social. Omul de azi a ajuns propriul dresor şi purtător de cuvânt, şi nu puţini sunt cei ce dimineaţa, în oglindă, nu bărbieresc o faţă, ci pornesc retuşarea unei măşti care, o dată scoasă în public, trebuie să producă efecte.

În acest amestec de teatru şi de carnaval, omul a ajuns un produs care se vinde singur, zi de zi. De cele mai multe ori, nu el participă la competiţie, lupta se poartă în planul superior despre care scriam mai sus. Dacă imaginea lui promite prospeţime 24 de ore din 24, ca la un deodorant în plină campanie de promovare pe TV, individul poate fi şi un fâs, că tot va reuşi.

Noţiunea de „imagine publică” a înlocuit-o pe cea de „reputaţie” cam de când „biografia” e devenit „CV”, o cronică a faptelor atestate documentar de instituţii aflate prin convenţie deasupra oricărei bănuieli. Nu contează ce ştii şi ce poţi acum, mai important e ce scrie acolo că ai absolvit. E ca şi cum nu omul şi-a scris CV-ul, ci patalamaua l-a întrupat ca s-o reprezinte la concurs, pentru că, în primă instanţă, o angajare este un concurs între foi de hârtie, nu între oameni.

Trăim în zodia în care manualele gen „Cum să fii un om de succes” şi ghidurile pentru manageri sunt mai citite – şi mai înţelese – decât Marquez, în care poţi să vinzi otravă deghizată în mâncare sau băutură şi să fii lider mondial în alimentaţie, în care e suficient să pari ca să fii şi e suficient să fii la televizor ca să pari.

În această acută lipsă de timp, ochiul a devenit creier, ca un bodyguard ce a preluat locul stăpânului fleşcăit de inactivitate. Când să mai găndeşti dacă sunt atâtea ştiri stupide de aglutinat, când atâţia oameni au atâtea lucruri memorabile de transmis, pe care le uiţi apoi în câteva secunde, cum să îţi antrenezi organul mirării când Elodia e încă de negăsit? Şi, pentru că veni vorba, iată cea mai bună ilustrare a ideii că o imagine puternică nu are neapărată nevoie de o persoană purtătoare, ba mai mult, dacă respectiva ar apărea, imaginea ei s-ar duce naibii rapid.

Dan Diaconescu nu procedează însă altfel decât orice tip de la departamentul de public relations, în orice punct al lumii şi-ar desfăşura el activitatea, a cărui sarcină este să creeze un cât mai mare orizont de aşteptare din cât mai multe vorbe goale. V-aţi întrebat de ce limbajul unui responsabil PR – fie că vrea să vîndă imaginea unui om sau a unei maşini –  este mereu „de lemn”? Pentru că, deşi aparent vrea să dezvăluie, scopul lui este să ascundă în spatele cuvintelor, nu are nici cea mai mică intenţie să informeze, ci să creeze deplina senzaţie că a informat.

Tot mergând înainte, ne-am întors în grota lui Platon. E adevărat, acum umbrele aruncate de cei aflaţi în gura peşterii apar pe ecrane din plasmă, dar nu sunt reprezentări din lumea ideilor, ci proiecţii ale propriilor noastre himere.

„Poţi să-i păcăleşti pe toţi o dată, poţi să-i păcăleşti pe câţiva mereu, dar nu-i poţi păcăli pe toţi mereu”, spunea Abraham Lincoln. Pe câtă dreptate avea în secolul al XIX-lea, pe atât de mult se înşală astăzi, când reuşim să ne păcălim toţi pe toţi şi fiecare pe el însuşi.

Pro şi contra uniformei şcolare

Blazonul micii comunităţi

de Elena Georgescu

Numeroasele studii efectuate se contrazic asupra efectelor instituirii uniformei asupra creşterii disciplinei şi a seriozităţii şcolarilor. Cert este că au existat unele beneficii. Spiritul de apartenenţă la comunitate a crescut, ducând la strângerea relaţiilor între colegi, iar ţinerea la distanţă a celor care intrau fără permisiune în spaţiul unităţii de învăţământ s-a făcut mult mai uşor.

Studiile publicate arată că un copil îmbrăcat în uniformă ia activitatea şcolară mai în serios. Exact cum tatăl îşi pune „hainele de serviciu” când se duce la slujbă, copilul, făcând acelaşi lucru, se va simţi şi el responsabilizat.

Argumentul imposibil de ignorat al introducerii uniformei şcolare este că împiedică sau întârzie separarea copiilor în clase sociale. Efectele psihologice pe care le suferă un copil dintr-o familie cu posibilităţi financiare reduse, mereu cel mai prost îmbrăcat într-un mediu în care fiecare încearcă să strălucească, deseori luat peste picior că nu are haine de firmă, pot fi multe, de la scăderea încrederii în sine până la retragerea din societate.

Uniforma nu trebuie privită ca o metodă de îngrădire a personalităţii, ci ca un mod de exprimare al valorilor comune unui grup. De aceea, dacă aspectul ei e stabilit de către cei care o folosesc, şcolarii, şi doar aprobat de către părinţi şi profesori, dacă libertatea de a alege materialele, croielile şi accesoriile – deci detaliile care personalizează – va fi cât mai mare, uniforma şcolară este chiar o idee bună.

Cavoul personalităţii

de Adrian Georgescu

George Carlin spunea despre uniformă: „Nici măcar nu e o idee nouă. Pe primele le-am văzut într-un jurnal de ştiri din anii 30. Din păcate, era greu de urmărit: naratorul vorbea germana”.

Ce-i uniforma? Îmbrăcăminte la fel pentru oameni diferiţi. E utilă numai în cazul oamenilor a căror profesie sau calitate trebuie să o ghiceşti imediat, precum poliţiştii sau ospătarii. Trebuie însă ca un copil de 9 ani să poarte uniformă pentru a-ţi da seama că nu e director de bancă, ci elev? Mai ales că are toate şansele să fie una adusă din China, care nu numai că e imposibil de spălat şi de călcat, dar care poate conţine compuşi chimici periculoşi.

Există cineva dintre cei ce au făcut şcoala înainte de 1989 căruia să-i fi plăcut uniforma? Nu cred. Atunci de ce suntem ipocriţi? Credem că aşa se vor rezolva problemele şcolii româneşti, violenţa, drogurile care se vând în curte, nivelul slab al învăţământului? Nu. Copilul va simţi în schimb că exprimarea de sine îi e restrânsă – va încerca, probabil, să contrabalanseze prin farduri, bijuterii sau excese de comportament -, şi că individualitatea sa nu e apreciată. Apoi, fiecare se simte confortabil într-un anume gen de haină şi în anumite culori sau materiale. Ce chef de învăţat trebuie să aibă o fată blondă obligată să se îmbrace în roşu!

În plus, mă scuzaţi, n-am încredere în dictatura estetică a majorităţii – fie că-i compusă din profesori, părinţi sau chiar elevi -, aşa cum pe creatorii de modă autohtoni nu i-aş lăsa nici să-mi împodobească bradul de Crăciun.

http://www.youtube.com/watch?v=M_bvT-DGcWw

Noul blog al domnului Iliescu

Ion Iliescu are un nou blog. La domeniul vechi, numit România, a fost nevoit să renunţe acum 3 ani. Nu ar fi făcut-o, dar nici chiar domnia sa nu poate introduce greşit de mai mult de trei ori parola de preşedinte.

Cine s-ar fi gândit în acea zi din decembrie 1989, când vidul de putere a fost umplut de avidul de putere, că varianta light a fostului dictator va dori peste ani să comunice, via unei invenţii capitaliste, cu poporul?

Ca posesor de blog, sunt însă surprins de anumite scăpări ale domnului preşedinte. De exemplu, Miron Cozma nu este la „blogroll”, locul unde îţi treci prietenii. În fond, e omul cu care Ion Iliescu a comunicat mai bine decât prin Yahoo Messenger: cum domnia sa dădea un mesaj, cum replicile lui Cozma veneau instantaneu.

Domnule Iliescu, ca administrator aveţi cam aceleaşi drepturi ca la fostul blog din lumea reală. În primul rând însă, trebuie să vă schimbaţi parola. Oricine îşi poate da seama că e „moscova”. Puneţi „revolutiesireforma”, oricum nimeni nu-şi mai aminteşte de opera dumneavoastră scrisă.

De la „Options” (opşăns), „Discussion” (discaşăn), puteţi adăuga cuvinte sau exprimări pe lista neagră, cum ar fi „Coposu”, „Raţiu”, „Câmpeanu”, „jos comunismul”, ori „alegeri libere”, şi puteţi interzice accesul anumitor vizitatori-golani mai uşor decât ordonând Poliţiei să-i împuşte în centrul Capitalei. Ori, mai simplu, scoateţi bifa la „Allow comments” şi veţi retrăi clipele de neuitat din timpul primului mandat. În fine, consideraţi nick-urile vizitatorilor ca fiind nişte nume conspirative din vremurile pe care şi acum le regretaţi.

Dacă vreţi să-i ţineţi la curent cu ideile dumneavoastră pe votanţii împreună cu care, în 1990, ne-aţi îngropat viitorul, aveţi varianta RSS. Din păcate, nu URSS, respectivul sistem, deşi testat multe decenii cu ajutorul dumneavoastră pe pielea noastră, s-a dovedit nefuncţional. Sunt doar un fel de manifeste moderne care anunţă că aţi mai scris ceva, cu toate că nu am văzut ca la secţiunea „Language” să existe şi opţiunea „wood”.

Iar dacă doriţi să postaţi un film, nu mai trebuie să sunaţi la Televiziunea Română: doar preşedintele în exerciţiu are această prerogativă. Apăsaţi pe „Manage” şi apoi pe butonul „Upload”. De exemplu, biografia dumneavoastră – care, după ce că nu cuprinde data, locul naşterii, studiile la Moscova şi multe altele, e scrisă şi la persoana a treia, ca la cei încercaţi de delirul grandorii – poate fi rotunjită cu următorul filmuleţ, ce descrie, în fond, moştenirea cea mai de preţ pe care aţi lăsat-o poporului român.

P.S. Acesta e un fragment din filmul „Piaţa Universităţii”.



http://www.youtube.com/watch?v=ZY8rJ8bZQEE 

P.P.S. Şi mă mai întrebam cine m-a înjurat! Noul blog al domnului Georgescu.