La majoritatea televiziunilor autohtone, reportajul a ajuns o povară de lux, ca un bunic încă păstrat prin casă înaintea ducerii la azil. Prea scump pentru a justifica deplasarea unei echipe, un montaj atent şi un sunet bine reglat, deseori reportajul se transformă într-un fel de emisiune ce conţine „product placement”, produsul promovat fiind însuşi realizatorul şi opiniile sale.

Or, regula numărul 1 a unei emisiuni de autor, cred, e tocmai discreţia pe toate planurile. Dintr-un reportaj bine făcut afli lucruri noi şi interesante, iar filmarea te lasă să vezi, nu este un videoclip înţesat de metafore care te împing spre strabism. O astfel de producţie nu te învaţă nimic, nu te deşteaptă cu forcepsul, ci te îmbie să descoperi.

La rugămintea unui prieten, „Spune-mi ce crezi şi poate ne ajuţi cu o părere”, cum partidele de Champions League de pe TVR1 deja îşi epuizaseră buchetul, am dat miercuri, la 23:00, pe cel de-al doilea post public. Prezentat de fraţii Cătălin Păduraru, un priceput într-ale vinului (termenul „analist” ar trebui, pentru o perioadă, excomunicat din dicţionare) şi Adrian (pe care îl ştiţi, probabil, din filmul „Declaraţie de dragoste”), documentarul „Frăţia vinului” a fost o surpriză plăcută. Episoadele sunt scurte, sub jumătate de oră, fără să ţi se urce la cap. Nu sunt rotiri didactice de Pinot Gris în pahar, urmată de plescăituri docte. Se discută despre muzicalitatea numelui Gewurztraminer într-o cramă din Jidvei, vezi etichete vechi de jumătate de secol care s-au înnobilat şi ele în timp, sunt desfiinţate discret unele mituri aparţinând băutorilor din sticle cu capac de metal. Cel mai important, deşi personaj central, vinul curge prin poveste fără să inunde peisajul, ci punându-l în valoare.

Mergi călare din Ciumbrud (ce frumos gâlgâie acest nume!) către Blaj şi, dintr-un scurt interviu cu una dintre cele opt fete de la Căpâlna care au apărut pe eticheta celebrului „Şaişpe (.) (.) :D ”, afli povestea acestei licori care, de-a lungul anilor, a depus multe capete pe masă. Se degustă şi un pic de umor: la promo-ul pentru episodul viitor, departe, pe fundal, se vede o firmă cu „Turkish kebab” pe un zid vechi din Aiud.

Mi-a plăcut. La sfârşitul episodului, am descoperit că mi se făcuse dor nu atât de vin, întotdeauna la îndemână, cât de România, ţara aflată la o zvârlitură de băţ, dar parcă mereu prea departe.