Ediţia de astăzi are o mare legătură cu FC Liverpool şi cu ai ei fotbalişti care nu sunt singuri niciodată.
1. Un articol despre „The Reds”, care aminteşte de nişte borne din istoria echipei.
2. Un punct de vedere interesant ce reuneşte, deloc forţat, definiţiile date interfeţei relativiste de către John von Neumann şi Paul Virilio cu un gol marcat de Steven Gerrard. Iată golul, restul citiţi aici.
Vă reamintesc în ce constă ideea de “refresh” la presa sportivă. Să găsim variante. Voi îmi trimiteţi la ag@adriangeorgescu.ro link-uri ale unor articole sau bloguri interesante legate de sport, iar eu, la rândul meu, le popularizez. Mai multe detalii aici.
Fain scris despre aia care nu sunt singuri niciodata.
Cat despre gol….poarta nu are viteza de start. :)
A vrut sa centreze. :D
Herta Muller a castigat Nobelul pentru Literatura. Pentru experientele ei romanesti. N-a batut palma cu Securitatea, a fost eliminata din invatamant, a facut scandal imens si a fugit in Germania in ’87. Polirom i-a publicat „Regele se-nclina si ucide”, „Animalul inimii ” si „Este sau nu este Ion”. Toate bune. As mai spune ca are un sot celebru: Richard Wagner.
Din pacate, la noi se pune altfel problema colaboratorilor cu fosta Securitate. Chiar si dupa 20 de ani:
http://www.observatorcultural.ro/*articleID_20186-articles_details.html
In sfarsit a indraznit cineva sa spuna ceva. Incepusem sa cant I will never comment alone again…
Ma temeam ca nu care cumva comentariile sa fie interzise la postul asta. Si eu sunt oaia neagra….blonda :) sau invers
Mda, vad ca s-au schimbat datele problemei in linkul revistei, de cand cu Nobelul (ori eu nu ma pricep sa fac trimiterea).
Mai sus faceam referire la un articol din Nr. 434 al „Observatorului Cultural „, aparut pe 31 Iulie 2008, cu titlul „Herta Müller şi Richard Wagner versus Institutul Cultural Roman”. Poate fi citit in arhiva, pentru cei interesati.
Buna ziua, Nico, si cam atat, ca sunt inca la slujba :) .
mag
Buna ziua. Uite si articolul:
http://www.observatorcultural.ro/*articleID_20186-articles_details.html
Si eu ar trebui sa muncesc :)
:) Oare de ce am crezut ca eu pot mai bine?!
In fata casei aveam pana mai acum cateva luni un pom. Nu stiu cum se numea. Eu doar ii rupeam crengutele si lasam tulpina si radacina cu speranta ca se va usca singur. Ma inselasem. Nu voia nicicum sa se usuce. Am fost nevoita in cele din urma pt ca voiam sa ma scap de el, sa-l scot cu radacina cu tot. Cam asa si cu securitatea in Romania. Daca nu scoti pomul cu radacina degeaba rupi frunzele. Pe ce imbatraneste pomul radacina intra tot mai adanc in pamant si e mai greu de scos. Daca in 20 de ani s-au luat masuri atat de inofensive impotriva turnatorilor chiar credem ca se va mai schimba ceva? Eu nu.
Pomul meu era mic si incapatanat. :)
Iata ce zice Herta Muller:
„Am trait peste 30 de ani intr-o dictatura, in Romania. Unde fiecare individ forma o insula in sine, iar tara intreaga, si ea, un spatiu etans in afara, supravegheat in interior. Exista asadar, pe marea insula mobila care era tara, micuta insula ratacitoare care erai tu insuti. Asezate una peste alta prin constrangere, doua realitati suprapuse fortat. Desi oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi ea singura.
Si in familia mea fiecare era o insula. Erau anii ’50, o copilarie in stalinism, un sat izolat, fara strada asfaltata care sa duca spre oras – dar nu si o rezervatie la adapost de politica. Vreo trei sau patru activisti politici ii tineau sub control pe toti si tot satul. Veneau de la oras. Proaspat scoliti, tinerii supraveghetori isi incepeau cariera intr-un sat prapadit, distingandu-se prin amenintari, interogatorii, arestari. Satul avea 405 case si in jur de 1.500 de locuitori. Toti umblau cu spaima in oase. Nimeni nu indraznea sa vorbeasca despre asta. Chiar daca nu pricepeam, fiind inca un copil, substanta fricii, sentimentul fricii mi se incuibase in creier.
Toti din familia mea erau vatamati. Bunicii, considerati „exploatatori”, fusesera desproprietariti de ogorul lor si de pravalia de coloniale. Peste noapte, unul dintre oamenii cei mai instariti din tinut ajunsese sa nu mai aiba nici cu ce sa plateasca frizerul. Fiul lui cazuse in razboi. Fiica lui, mama mea, fusese deportata cinci ani intr-un lagar de munca fortata din Uniunea Sovietica, unde vazuse moartea cu ochii sub chipul infometarii si degerarii. Tatal meu supravietuise razboiului.
Da, bunicul tot murmura vorbe in barba la orice treaba facuta prin casa. Bunica isi ingaima rugaciunile pentru sine. Mama s-a pus pe robotit pana la epuizarea fizica totala. Iar tata pe baut, pana ce i se inmuiau picioarele si limba i se-mpleticea. Iar eu nu desluseam noima lucrurilor, dar pricepeam afectiv totul din aceasta surpare fara cuvinte, imperecheata cu tacerea. Ma-nvarteam si ma suceam de colo-colo singura cu mine insami, vrand deseori sa fug si sa scap de ei si de mine. Mai si vorbeam cu glas tare cu mine insami cand eram sigura ca nimeni nu ma vede.
Cunosc din copilaria mea nefericirea insulei. Toti fiind alcatuiti din ea: cei din casa, cei din sat. Doua dintre satele invecinate erau romanesti, un altul slovac si unul unguresc. Fiecare sat pentru sine, cu limba sa diferita, cu sarbatorile, cu religia, cu portul sau. In acest sat german insa, toti erau socotiti vinovati de crimele lui Hitler”.
(fragment din „Insula e inauntru – granita, in afara”, vol. „Regele se-nclina si ucide”, Ed. Polirom, 2005)
buna seara
@nico ,mag ,mi-a umplut sufletul vazand aceasta stire ,chiar ma gandeam la diana ,peste cativa ani sa auzim de ea :)
@mag & nico
Linkurile voastre sint corecte. Undeva apare o redirectionare spre pagina de start a revistei, care nu depinde de voi.
Se poate accesa pagina respectiva prin copy link si paste in adresa din browser sau cum a spus mag, cautare in arhiva nr. 434 din 31 Iulie 2008.
sunt de acord cu ce a declarat dnul plesu
prin 87 cumparam masina de tricotat din codlea si plecau in masa erau casele goale :( era ceva trist